— Doar nu am făcut-o intenţionat, încercam eu să-mi conving tovarăşele de suferinţă. Nu suntem decât nişte victime, ei sunt criminalii.

Însă aveam sentimentul că vorbele mele abia dacă

ajungeau la cele mai multe dintre ele, într-atât erau de adâncite în reproşurile pe care şi le făceau. Nici Evin şi nici eu nu eram complet eliberate de aceste reproşuri autodistructive.

Erau şi unele femei mai în vârstă care reuşiseră să

evadeze. De la una dintre ele am aflat că o întâlnise pe mama în Kasel Tiu, un fost sat şiit, situat în apropiere de Tal Afar. Acolo, povestea femeia, tinerii yazidiţi erau antrenaţi ca soldaţi. A trebuit să mă gândesc imediat la cei doi fraţi mai mici ai mei şi în mine se născu o bănuială

teribilă: să fi reuşit SI-ul să-i atragă de partea lor? Luptau între timp aceştia de partea criminalilor?

— Umblau după copiii noştri, confirmă femeia temerile mele cele mai sumbre. Le-au spălat băieţilor creierul. Au fost îndoctrinaţi şi au trebuit să se convertească la islam.

Pe fete le-au lăsat în pace din punct de vedere ideologic, dar le-au abuzat din punct de vedere sexual, chiar şi pe

—— 218 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

cele foarte tinere, care abia dacă împliniseră nouă sau zece ani. Sunt nişte criminali.

Scuipă scârbită. Ultima dată o văzuse pe mama la marele târg din Moşul.

— Acolo eram femeile ţinute prizoniere. Şi atunci le-au sortat pe cele care trebuiau să rămână în prizonierat şi pe cele care puteau pleca.

Nu ştiam ce să cred din aceste informaţii. Pe de-o parte, eram fericită că aveam în sfârşit o confirmare a faptului că

mama trăia. Dar în ce condiţii? I-am povestit lui Serhad cele auzite, pentru a-i da şi lui o speranţă. Acesta se închisese foarte mult în sine, la noi, în tabără, şi avea un comportament extrem de rezervat: avea un chip întunecat, astfel încât abia dacă te mai apropiai de el. Însă, uneori, această mască era dată la o parte.

— E adevărat? întrebă el. Mi-aş dori să o pot ajuta!

— Nu poţi, i-am zis prevăzătoare.

I-am ascuns lui Serhad faptul că au dus-o pe mama la târgul de sclavi. Şi că, de bună seamă, SI-ul îi pregătea ca soldaţi pe fraţii noştri. Mă temeam că nu va suporta aceste detalii.

Şi aşa, Serhad fusese complet răvăşit de această veste.

Primul său reflex a fost acela de a se alătura luptei brigăzilor kurde, pentru a elibera teritoriul în care se afla mama.

— Trebuie să recucerim Sinjarul şi Tal Afar, zise el.

Într-o incursiune de la finalul lunii decembrie, unităţile kurde au ajuns în oraşul Sinjar, însă au fost respinse de rezistenţa islamistă.

— Imaginează-ţi doar: dacă am fi putut ţine oraşul sub control, acum am fi înaintat spre Kocho.

— Serhad, l-am implorat eu. Nu te mai am decât pe tine.

Te rog, rămâi alături de mine!

— E vorba de mama noastră!

— Mama va fi foarte fericită ca atunci când se va întoarce să te găsească în viaţă.

—— 219 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

I-am amintit că nu puteam pomi de la presupunerea că îi vom mai vedea vreodată pe tata şi pe Delan. Aşa de direct nu o mai formulasem niciodată. Acum însă trebuia să mă

fac auzită, pentru a-l opri pe fratele meu.

— Avem nevoie de tine, Serhad.

Mă lăsă baltă fără să scoată un cuvânt şi se năpusti afară din container.

Am trecut printr-o iarnă tristă, cenuşie. Dacă am crezut iniţial că şederea noastră aici în tabăra refugiaţilor ar fi trecătoare, acum înţelegeam, încetul cu încetul, că situaţia nu se va schimba curând. Regiunea Sinjarului şi Moşului se găseau, contrar tuturor pronosticurilor, în continuare în mâna SI-ului. Luptele care se dădeau erau pe viaţă şi pe moarte.

De la o zi la alta eram tot mai nefericită de prezenţa mea în tabără. Din clipa sosirii mele acolo, domnea permanent o dispoziţie de apocalipsă. Dacă unul dintre locatarii taberei ar fi uitat pentru o clipă de groaza prezentului, ceilalţi îi aminteau din nou: dacă atât de mulţi oameni traumatizaţi locuiesc într-un spaţiu atât de îngust, pur şi simplu nu se mai naşte nicio scânteie de optimism. Iar asta mă devora încet.

Cel mai mult însă mă supăra faptul că aici nu puteam face nimic. Pierdusem deja aproape o jumătate de an de şcoală. Şi când te gândeşti că după vacanţa de vară aş fi ajuns în clasa a douăsprezecea şi în următoarele luni ar fi trebuit să termin şcoala! Mi se întrezărea chiar şi posibilitatea unei burse. Şi azi? Visul de a deveni profesoară de matematică se dusese. La fel ca toţi ceilalţi eram în aer şi sufeream de lipsa unei perspective. Într-o zi, cred că era pe la sfârşitul lui februarie sau începutul lui martie 2015, a venit la noi în tabără o delegaţie din Germania. Erau reprezentanţii comunităţii yazidite de acolo, precum şi funcţionarii unui land german. S-a răspândit repede vestea că un număr limitat de persoane

—— 220 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

vor părăsi Irakul cu destinaţia Germania. Se spunea că în special femeile şi fetele aveau şansa de a fi incluse în acest program.

— De ce nu încerci şi tu, Farida? mă întrebă fratele meu.

— Să te las aici singur?

— La urma urmei, nu mai sunt un copil, zise el supărat.

Mă descurc bine şi fără tine.

— Şi ce se va întâmpla cu mama?

— Când va fi liberă, putem veni şi noi la tine. Se spune că în Germania condiţiile de viaţă sunt foarte bune.

Am reflectat asupra acestui aspect. Pe de-o parte, mi se părea un fel de trădare să-mi părăsesc patria. Pe de alta, trebuia să recunosc că aici nu aveam, deocamdată, nicio perspectivă. Nici măcar şcoala nu o puteam termina. În schimb, toţi mă priveau ciudat. Poate că mi se vor deschide alte posibilităţi în Germania.

— Cel puţin poţi încerca, mă încurajă fratele meu. O voi face şi eu.

Ne duseserăm aşadar la oamenii care se ocupau de înregistrări. Şi Evin ne însoţi. În interviul pe care l-am avut cu o doamnă din Germania, purtat prin intermediul unei traducătoare, am povestit întreaga noastră istorie a răpirii.

— Sărmane fete, zise ea mişcată, sunt sigură că veţi fi acceptate în program.

Delegaţia plecă şi timp de câteva săptămâni nu se întâmplă absolut nimic. Se făcu primăvară. Soarele strălucea din nou cu mai multă putere peste containerele noastre. Dar dispoziţia din tabăra noastră rămase neschimbată, era la fel de tristă ca şi în iarnă. Am pornit de la ideea că străinii care ne vizitaseră ne-au uitat din nou –