Chiar dacă îşi însărcinase colegii să ne mai aducă din când în când ceva de mâncare, să nu murim de foame, sigur va dori să-mi plătească neobrăzarea.
Pe când curăţăm containerele, meditam la acest subiect, între timp, devenise un obicei să facem curat în întreaga tabără: „stăpânii” ne trimiteau ca pe o coloană mobilă de curăţat în grupuri de câte trei fete, pentru a curăţa containerele amicilor şi ale tovarăşilor lor. În timp ce ştergeam pe jos împreună cu Evin şi cu Sumeya, am observat că soldatul a cărui locuinţă o curăţăm abia ce se întorsese, de bună seamă, dintr-o luptă: într-un colţ se găsea raniţa lui. Atunci mi-a venit o idee.
— Hai să-i cotrobăim în raniţă, le-am spus prietenelor mele. Poate că găsim acolo ceva util.
— Mai bine nu, fu de părere Sumeya. Dacă ne prinde cineva, am încurcat-o.
— Ei, şi ce poate să ni se întâmple?
— După cum spuneam, depăşisem de ceva vreme teama de pedepse corporale.
— N-au decât să ne bată dacă vor!
Şi Evin era de părere că ar trebui să încercăm. Pentru a nu o implica pe Sumeya, am rugat-o să stea de pază la uşă.
— Aşa poţi spune oricând, dacă ne surprind, că tu nu ai participat, am liniştit-o eu.
A fost de acord cu asta. Sumeya se postă lângă uşă şi observa pe ascuns tabăra. Evin şi cu mine am luat între timp raniţa şi am răscolit-o. Conţinea haine, câteva nuci, fructe uscate şi… un telefon mobil!
Aproape că am scos un strigăt de bucurie.
— Evin, am şoptit agitată. Un telefon!!!
— Hai să vedem dacă are o cartelă SIM, îmi înfrână ea entuziasmul.
—— 177 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Am deschis aparatul cu degete tremurânde. Telefonul avea un SIM.
— Linişteşte-te, zise Evin. Luăm doar cartela cu noi.
— Cum?
— Da, doar cartela, repetă ea hotărât. Nu fi proastă, Farida! SIM-ul e cel mai important. Proprietarul va observa dacă îi lipseşte telefonul.
— Da, dar…
— Niciun dar.
Luă cartela şi închise telefonul la loc.
— Însă avem nevoie de telefon pentru a putea folosi cartela!
— De ăla trebuie să facem rost din altă parte.
Evin îndesă restul hainelor înapoi în rucsac. Chiar dacă
era greu, am înţeles că avea dreptate cu strategia ei. O
cartelă SIM care funcţiona era deocamdată cel mai important lucru. Orice altceva vom găsi prin tabără mai devreme sau mai târziu. Nu aveam voie să dăm nimic peste cap, dacă doream să reuşim: trebuia să acţionăm inteligent şi cu grijă.
— OK, am zis.
Aşa că am lăsat restul lucrurilor în raniţă, inclusiv nucile, de care îmi era o poftă teribilă.
Şi celorlalte fete le fu greu să-şi calmeze neliniştea, atunci când le-am transmis vestea cea bună.
— Dar de ce nu aţi luat telefonul cu voi? întrebă Besma, care continua să fie într-o stare proastă, cu lacrimi în ochi.
— Am fi putut să ne sunăm părinţii.
Am clătinat din cap.
— Evin are dreptate. Ar fi fost prea periculos. Dacă ar fi lipsit telefonul, ar fi început să ne răscolească tot containerul şi ni le-ar fi luat repede pe amândouă.
Făcu pe supărata şi nu vru să accepte întru totul explicaţia.
— Mama îşi face griji din cauza mea.
— Ştiu. Şi mamele noastre îşi fac griji pentru noi. Şi le
—— 178 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
vom contacta, de îndată ce vom face rost de un telefon.
