—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
un om bun, mi-am zis. Poate că acum toate se vor schimba. Poate că el ne va ajuta chiar să scăpăm.
Puţin mai târziu, Azzad mă chemă la el. Asta nu o mai făcuse niciodată până atunci. Doi dintre camarazii săi mă
luară şi mă conduseră într-acolo. Aveam un sentiment bizar, pe când mă îndreptam spre containerul lui. Acolo mă
aştepta Azzad, şezând pe pat. Puşca o avea alături, la îndemână. Nu făcu o mare filosofie; era printre puţinii care ştiau că înţeleg de minune araba.
— Farida, vreau să te iau de nevastă, mă anunţă el.
M-am încruntat şi l-am privit cu răutate. Deci atât de repede îşi dădea arama pe faţă acest om, pe care până de curând îl considerasem „salvatorul” meu. Cum de putusem oare să fiu atât de naivă şi să mă las înşelată de el! Azzad mă dispreţuise la venirea mea în tabără, doar pentru că
fusesem într-o stare atât de jalnică, am înţeles dintr-odată.
Acum, când eram din nou sănătoasă, lucrurile stăteau altfel pentru el. Nu era cu absolut nimic mai bun decât ceilalţi indivizi din SI: nu voia de la mine nimic altceva decât sex. Şi nici nu se dădea la o parte în a-şi cere presupusul drept cu arma în mână.
Mi-am dat drumul.
— Dacă îmi faci ceva, o să te omor, i-am zis foarte serioasă şi rar.
— Farida, răspunse el. Nu e aşa cum crezi. Vreau să mă
căsătoresc cu tine.
— Dar eu nu vreau să mă căsătoresc cu tine! înţelegi?
Nu o să mă căsătoresc cu niciunul dintre voi, porcilor ce sunteţi! Nu vă aparţin!
M-am năpustit asupra armei care era alături de el. A fost un impuls subit. Azzad a fost complet surprins şi, de aceea, nu reacţionă suficient de repede. Deja îndreptasem puşca spre el. Tata îmi arătase doar cum trebuie să o mânuiesc.
De aceea, o stăpâneam foarte bine.
Azzad era destul de şocat.
— Termină cu prostiile, Farida, zise el. Nu e încărcată.
—— 171 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Se îndreptă spre mine, aparent fără să-i fie teamă că voi trage.
— Niciun pas mai departe sau trag, am urlat eu.
Deci puşca era totuşi încărcată. Am simţit dintr-odată
forţa pe care mi-o dădea, o forţă care nu îmi mai era de multă vreme cunoscută: aceea a certitudinii că îmi sunt mie stăpână.
— Farida… zise Azzad cu o jumătate de glas. Am vrut doar… Nu e aşa cum crezi…
— Ba da, este exact aşa cum cred, l-am contrazis eu. Dar nu mă poţi cumpăra pur şi simplu. Îţi scoţi acum, în clipa asta, din cap faptul că o să mă iei de nevastă!
— Nu vreau să te oblig la nimic, susţinu el.
N-am crezut niciun cuvânt. Prin afirmaţiile lui, Azzad nu încerca decât să-mi distragă atenţia şi să-mi ia arma. Ceea ce nu-i va reuşi: mai întâi voi ucide întreaga tabără, mi-am jurat. Voi folosi fiecare glonţ din încărcător.
— Abdul Hamid! l-am auzit strigând dintr-odată.
Acesta era numele vecinului de container al lui Azzad, cel care locuia în camera din faţă. Uşa de la baie se deschise şi un alt individ din SI se năpusti înăuntru.
— Ce se întâmplă? strigă el.
Mi-am îndreptat arma spre el.
— Asta se întâmplă!
— A înnebunit! urlă Azzad. Trebuie să-i luăm arma!
Se apropiară de mine din ambele părţi, astfel încât nu mai ştiam încotro să o îndrept. Abdul Hamid reuşi în cele din urmă să mă dezarmeze. Azzad încercă să mă culce la pământ. Dar eu îi ştiam punctul slab: fusese de curând rănit în abdomen într-o luptă. I-am dat un pumn cu toată
forţa în rană. Azzad urlă de durere.
— Nu eşti normală, urlă el furios, o să regreţi asta!
Împreună, reuşiră totuşi să mă culce la pământ şi să mă
ţină locului.
