— Bine că eşti în viaţă, soră, răspunse el cu aceleaşi cuvinte. De acum voi avea eu grijă de tine.

Am dat afirmativ din cap. Şi eu voi avea grijă de el, mi-am spus, dar nu am rostit-o: nu voiam să-i iau fratelui meu şi puţina mândrie care îi mai rămăsese. Vom avea nevoie unul de altul, însă nu ne va fi uşor să ne privim din nou în ochi.

M-am mutat în containerul în care locuiau unchiul meu, mătuşa, cei trei copii ai lor şi fratele meu de şaisprezece ani, Serhad. Containerul consta dintr-o singură încăpere în

—— 210 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

care ne petreceam timpul peste zi şi în care dormeam noaptea înveliţi în pături de lână, pe saltele de spumă. La intrare mai era un reşou cu două ochiuri, precum şi o baie cu toaletă şi duş, care funcţiona cel puţin o dată pe zi.

Erau nişte condiţii minime şi simple. Dar asta nu mă

interesa câtuşi de puţin: eram recunoscătoare că unchiul şi mătuşa mea mă primiră şi mă considerau, ca şi pe fratele meu, un membru al familiei lor. Oricând se ivea prilejul, mă făceam utilă în casă şi o ajutam pe mătuşa mea să

cureţe containerul sau să gătească. Raţiile nu erau chiar abundente, însă în ceea ce privea necesarul de bază, nu duceam lipsă de orez. Încercam să-l variem într-un chip creativ. În cuptoare de lut, pe care le clădiserăm la marginea taberei, făceau femeile din Kocho pâinea tradiţională, care se cocea pe marginea cuptorului, până

când devenea crocantă. Mirosea ispititor şi avea un gust delicios, atunci când am mâncat pentru prima dată din ea.

Avea gustul unei bucăţi din patria mea pierdută.

Mătuşa mea mă trata cu multă amabilitate. După cum am aflat, ea, unchiul Adil şi copiii supravieţuiseră ca prin miracol: au rezistat zile întregi în munţi fără apă şi fără

hrană, până când americanii le creaseră din aer un coridor prin care evadaseră.

— Între timp credeam că vom muri de sete acolo sus pe munte, îmi povestea mătuşa.

— Ai văzut-o pe Nura, printre oamenii de acolo? am pus eu întrebarea care mă măcinase tot timpul.

Prietena mea şi familia ei fuseseră la urma urmei printre primii care au părăsit localitatea, luând-o în direcţia Sinjar.

Însă în tabără încă nu o descoperisem.

— Nura? Nu, răspunse mătuşa Hadia. Dar familia ei locuieşte aici în tabără, cel puţin o parte din ea.

— Serios?

Ce să însemne asta? Nura fugise doar împreună cu familia ei.

— Mama şi mătuşile ei sunt aici, din câte ştiu.

—— 211 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

În următoarea zi am pornit în căutarea familiei Nurei.

Am găsit-o repede pe mama ei, care se refugiase la nişte rude. Stătea în containerul în care se strângeau femeile mai în vârstă din Kocho şi beau ceai. Pe multe dintre ele le cunoşteam cel puţin din vedere. Când mama Nurei realiză

cine se află în faţa ei, mă privi ca şi cum ar fi văzut o fantoma

— Farida? întrebă ea cu îndoială în glas. Eşti chiar tu?

— Da, bineînţeles!

M-am dus la ea şi am sărutat-o în semn de salut.

— Draga mea Farida, zise ea şi ochii i se umplură pe dată de lacrimi. Ştii ceva de Nura, copila mea?

— Nu.

De unde să ştiu?!

— De ce nu e şi ea aici?

Mama Nurei îmi povesti că furgoneta lor fusese prinsă

într-un control pe drum spre Sinjar.

— I-au împuşcat pe toţi bărbaţii, relată ea, iar fetele…

toate fiicele mele…

Femeia nu putea vorbi mai departe. Se scutura într-un spasm de plâns.

Femeile mai vârstnice care şedeau în încăpere îşi smulgeau părul.

— Sărmanele fete, zicea o femeie care îşi prinsese părul cărunt într-un coc. Purta o fustă, o bluză şi un batic toate de culoare albă. Ochii ei priveau pur şi simplu prin mine, ca şi cum nici nu aş fi fost prezentă acolo. Sărmanele noastre fetiţe dezonorate, se tânguia ea. Nu se vor mai putea căsători niciodată, niciun bărbat nu le va mai lua de nevastă. Viaţa lor e pe vecie distrusă…

Am năvălit afară din container de parcă m-ar fi înţepat o viespe. Mama Nurei alergă după mine.

— Farida! strigă ea. Aşteaptă-mă puţin! Nu ştii nimic de Nura? Sau de surorile ei? Le-ai văzut pe acolo, pe unde ai fost?

— Nu, am urlat eu şi am fugit în containerul mătuşii

—— 212 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

mele.

Îmi simţeam bătăile inimii în gât şi nu îmi puteam reţine lacrimile. M-am ascuns sub pătura mea şi nu am mai vrut să văd pe nimeni. Aşa gândeau ei despre noi în realitate!

M-am îmbolnăvit. După o şedere de aproximativ o săptămână în tabără, mă simţeam epuizată şi nenorocită, şi am tăcut febră mare. Peste zi dormeam, trăgeam perdelele containerului şi chiar şi pătura peste cap, pentru a-mi găsi liniştea şi a mă izola de întreaga lume. Mă

simţeam de parcă acea femeie bătrână mi-ar fi tăiat, prin acele remarci imprudente, fiecare venă prin care îmi extrăgeam energia vitală. Ceea ce nu a reuşit Statul Islamic prin cruzimea lui o făcuse acea bătrână: prin judecata ei nemiloasă – îmi înfrânsese toată forţa.

De ce să mă arăt în tabără, dacă oamenii mă bârfeau pe la spate? Ce sens mai avea viaţa mea? Eram un nimeni, un nimic, o ratată, care nu mai reprezenta nimic altceva decât o povară pentru rudele ei. Nu aveam niciun viitor. Poate că