—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Bărbaţii părură puţin scoşi din ale lor. Evin mai indică şi un alt pasaj al cărţii lor sfinte. La final, în sura o sută nouă
stă scris: „Voi aveţi religia voastră şi eu pe a mea!”
Indică propoziţia respectivă cu degetul, apoi spuse:
— Aici e scris negru pe alb! De unde şi până unde vă
arogaţi dreptul de a accepta religia voastră drept singura adevărată, dacă şi profetul vostru spune contrariul?
— Aţi înţeles ceva greşit aici, ziseră bărbaţii. Profetul vorbeşte aici despre alte religii ale Cărţii: evreii şi creştinii se bucură de protecţia noastră atât timp cât plătesc birul.
Dar voi nu sunteţi niciuna, nici alta. Voi sunteţi slujitori ai unor zei falşi, ba chiar adoratori ai Satanei.
— Nu suntem aşa ceva!
— Taci, fetiţă! Ce puteţi voi oare înţelege din islam?
Zbieră ei enervaţi la culme.
Şi aşa mergeau lucrurile mereu: dacă nu mai aveau niciun alt argument, ne defăimau ca necredicioase şi ne interziceau să mai spunem ceva.
Uneori însă îi atacam şi direct.
— De ce v-aţi abandonat familiile la nevoie? îi provocam noi. De ce aţi plecat la război, pentru a ucide oameni? Nu vă cere religia să vă ocupaţi de taţii şi de mamele voastre?
— Părinţii noştri nu erau musulmani adevăraţi, de aceea a trebuit să-i părăsim, răspundeau ei – şi chiar o şi credeau. Noi luptăm pentru un califat în care va domni justiţia şi în care toţi oamenii vor trăi după legea lui Dumnezeu.
— Nu sunt legile lui Dumnezeu, nici măcar cele ale islamului. Sunt propriile voastre invenţii!
— Tăceţi! strigau ei şi ne ameninţau cu bastonul, arma lor pedagogică secretă. Până data viitoare învăţaţi pe de rost ultimele zece versete ale celei de-a doua sure. Şi anume, toate, s-a înţeles? Vai de voi dacă una nu le va şti.
Asta era mereu „tema noastră de acasă”. Trebuia să
învăţăm pe de rost pasajul pe care îl citiserăm împreună.
La şedinţa următoare, învăţătorii ne ascultau – şi le
—— 164 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
pedepseau pe toate cele pe care nu le puteau asculta, cu lovituri de baston. De obicei era bătut întregul grup, fiindcă
niciuna dintre noi nu avea ambiţii în a-şi însuşi credinţa acestora. Asta era, pe lângă toate pe care trebuia să le îndurăm, cu mult prea mult.
Însă oamenii SI-ului erau nişte fanatici adevăraţi: credeau într-adevăr că surele căpătau puteri magice doar prin simplu lor rostire şi că ne vor aduce de partea lor întrun fel misterios. O, cât de mult mă enervau! Prin tot ce încercau ne îndese în capete, nu făceau decât să primească
dispreţul nostru.
De la săptămână la săptămână, instructajul nostru devenea din ce în ce mai agasant, iar „învăţătorii” noştri mai violenţi. Fiindcă nu făceam niciun fel de progrese, ne ameninţau permanent cu bătaia.
— Sunteţi atât de proaste, încât te poţi îndoi de asta, urlau ei, capetele voastre sunt atât de goale!
Unul dintre ei exagera în mod special. Însă pentru asta avea, după cum ne-o povestise chiar el, un motiv personal, Bărbatul călcase cu maşina lui, din greşeală, doi musulmani, ceea ce în ochii lui era un mare păcat. Într-un acces de căinţă, îi promisese Dumnezeului său că va compensa pierderea: va crea doi musulmani noi. De aceea, două dintre noi, fetele, trebuiau să înveţe pe de rost Coranul. O viza în special pe Besma, care avea doisprezece ani, şi pe care, din cauza vârstei foarte fragede, o considera extrem de maleabilă. Pe ea o maltrata cu bastonul lui, atunci când nu învăţa nimic.
Doar când bărbaţii erau prinşi cu luptele aveam ceva linişte în tabăra noastră. Atunci ne lăsau – închise în containerul nostru – în tabăra pustie. Doar câţiva care erau de gardă mai rămâneau pe poziţii. Atunci respiram uşurate de fiecare dată: nu tu rugăciuni, nu tu vizite private în containere, nu tu bătăi, nu tu îndoctrinare.
Însă în această perioadă se întâmpla deseori să nu avem nimic de mâncare. Când Azzad, tânărul căruia îi
—— 165 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
aparţinusem la început, nu era în tabără, nimănui nu-i trecea prin cap să ne hrănească: atunci beam apă murdară
de la robinet şi ne înmuiam în ea feliile de pâine, pe care le strânseserăm şi le păstraserăm tocmai pentru astfel de cazuri. Uşa noastră rămânea închisă, până când ni se întorceau „stăpânii” şi ne solicitau din nou compania.
Fiecare dintre noi aparţinea unui bărbat anume. Însă pe parcurs, „stăpânul” nostru se putea schimba: dacă un bărbat era dezgustat de o fată, dacă nu-i mai plăcea de ea sau dacă se plictisea, o vindea cât ai zice peşte mai departe unui alt soldat al SI-ului.
Prima care o păţi fu Evin: într-o bună zi, Mahmudi veni la noi în container şi ne anunţă că, de acum înainte, ea îi aparţinea lui Abu Muzaffar. Mahmudi fusese un bărbat extrem de brutal, care o bătuse cu regularitate, fiindcă asta îl excita din punct de vedere sexual. De aceea, Evin nu fusese tristă să scape de el. Însă când auzise că noul ei
„stăpân” aştepta deja în faţa uşii, pentru a se desfăta cu ea, fusese totuşi destul de şocată. Chipul îi era alb ca varul, atunci când soldaţii o scoseseră afară. În acea clipă, simţeam o milă infinită pentru prietena mea.
Cu toate acestea, eram fericită că Mahmudi o vânduse
„doar” altui bărbat din tabăra noastră. Astfel rămânea cel puţin cu mine. Fără Evin aş fi înnebunit în acel loc, asta o ştiam.
