— În orice caz, aici sunteţi în siguranţă, zise el cu entuziasm. Dacă e cazul, o să vă apăr cu propriile mele mâini de ŞI. Acum sunteţi libere din nou.
I-am mulţumit din nou. Între timp înfulecaserăm toate mâncărurile care se aflau în preajma noastră. Chiar dacă
ne ruşinam din cauză că băgăm aşa în noi. Dar trebuie să
recunosc că din acea clipă nu am mai savurat niciodată o altă masă la fel ca atunci: prima noastră cină în libertate.
Am rămas câteva zile în acea casă, majoritatea timpului petrecând-o în camera din spate. Eram obişnuită să împart un spaţiu îngust împreună cu prietenele mele. Cu toate acestea, de data asta era mai altfel decât până atunci, fiindcă acum eram libere. Uşa noastră nu era încuiată!
Din când în când veneau pe la noi în vizită copiii lui Abu Yousef. Venirea noastră bruscă în casa lor li se părea incredibil de incitantă şi ne rugau mereu să le povestim istoria evadării noastre.
— Nu v-a fost câtuşi de puţin frică, să fugiţi singure prin noapte? Ce aţi fi făcut, dacă nu aţi fi găsit casa noastră? ne zgândăreau ei.
Le povesteam totul cu mare plăcere. Făceau ochii mari, dar nu-şi puteau imagina totuşi prin ce trecuserăm: poveştile mele erau ca un film de acţiune pentru ei. Uneori ne puneau şi întrebări la care nu se putea răspunde atât de uşor.
— Unde vă sunt părinţii? Nu le este dor de voi? voiau ei, de exemplu, să ştie.
La care noi, fetele, deveneam gânditoare şi tăcute. Grija pentru părinţii şi fraţii noştri ne apăsa pe toate. Între timp,
—— 201 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
am auzit că satul nostru era în continuare sub ocupaţia SI-ului. Dar cum le mergea rudelor noastre sau dacă mai erau în viaţă, asta nu o ştiam exact.
Starea sănătăţii Besmei se îmbunătăţea încet, ce-i drept, dar constant. Cu ajutorul compreselor reci am reuşit să-i scad febra. În curând, ochii ei priveau din nou plini de viaţă din mijlocul chipului ei drăguţ şi palid. Da, păreau să
fie chiar bucuroşi, atunci când pricepu că am trecut de ceea ce era mai rău.
— Am reuşit cu adevărat, Farida? mă întrebă ea. Cu adevărat? Nu se mai poate întâmpla acum nimic rău?
— Nouăzeci şi opt la sută, am susţinut eu. Restul e, pentru nişte fete atât de curajoase cum eşti tu şi cum sunt eu, o nimica toată: Mustafa Hamu va trimite un şofer care ne va lua de aici.
— Şi după aceea?
— După aceea plecăm spre Hasaka şi mai departe În direcţia Irak.
— La familiile noastre?
— Da, la familiile noastre.
Suspină.
— O să fie aşa de frumos, când o să o revăd pe mama, zinc ea. Visezi şi tu deja la asta?
— Da, i-am mărturisit.
Cel mai mare dor al meu era să o strâng, în sfârşit, pe mama din nou în braţe. Şi fireşte că şi pe tata, pe fraţii mei şi pe draga mea prietenă Nura. Dar unde erau ei? Eram cuprinsă de un sentiment straniu, ori de câte ori îmi aminteam de ultimele noastre clipe petrecute împreună.
Până atunci nu primisem absolut nicio veste despre familia mea. Oare mai trăiau? îmi răsunau în cap sunetele focurilor de armă pe care le auzisem pe atunci, în clădirea şcolii şi un fior rece îmi străbătea corpul. Nu, nu voiam să
gândesc astfel! Speram din toată inima că iubiţii mei părinţi şi fraţi să fi găsit – la fel ca şi mine – vreo posibilitate de a scăpa de aceşti criminali.
—— 202 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Însă frica mea creştea în ce-i privea. Cel mai mult mă
neliniştea faptul că nici Abu Yousef şi nici unchiul lui Evin, Khalil, nu puteau stabili, de bună seamă, nicio legătură cu ei. Din frânturile de discuţii pe care le surprindeam mereu, atunci când gazda noastră se retrăgea cu telefonul, ştiam că amândoi se străduiau intens să ne găsească familiile.
Abu Yousef, fiindcă voia să-şi ştie răsplătită cum se cuvine ospitalitatea. Şi unchiul lui Evin, fiindcă nu-şi putea permite de unul singur costurile pentru serviciile lui Abu Yousef şi ale lui Mustafa Hamu. Le rugară astfel pe rudele noastre să plătească şi ele.
În cele din urmă, în cea de-a treia zi, Abu Yousef îşi făcu apariţia de dimineaţă în uşa camerei noastre şi ne spuse să
ne pregătim de plecare. Ne-am îmbrăcat imediat vechile noastre haine şi voalurile negre.
Pe la ora prânzului, o furgonetă opri în faţa intrării casei.
Stăpânul casei vorbi cu şoferul, pe care îl trimisese Mustafa Hamu. Până atunci am rămas în cameră, aşteptând. După care, lucrurile s-au petrecut cu rapiditate: Abu Yousef veni la noi şi ne transmise că aranjase totul.
Ne-a condus la uşă. Şoferul şedea deja în maşină şi se apropie şi mai mult de uşă.
— Vă doresc o călătorie sigură, ne zise gazda la plecare.
Sper să vă regăsiţi în curând familiile!
— Mulţumim, Abu Yousef. Ţie şi familiei tale vă dorim de asemenea, toate cele bune, am răspuns noi.
Apoi ne strecurarăm repede spre furgonetă şi urcarăm pe platforma din spate. Acolo erau tot soiul de baloturi de stofă şi folii de plastic, printre care ne puteam ascunde.
Când am pornit la drum, eram foarte agitată. Ţinta noastră, oraşul kurd Hasaka, în care locuia Mustafa Hamu se afla la o distanţă de două sute de kilometri spre nord.
Speram ca totul să se termine cu bine. Îmi ţineam respiraţia, ori de câte ori încetinea maşina. Mă rugam la Melek Taus să nu ajungem într-un punct de control stradal, mai ales unul în care să se inspecteze platforma de
—— 203 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
mărfuri: dacă autonumiţii războinici ai lui Dumnezeu ne-ar fi descoperit acolo, ne-ar fi capturat imediat. Atunci, martiriul nostru s-ar relua.
Drumul rămase liniştit multă vreme. Fiindcă eram ascunse sub pânze, nu puteam vedea încotro mergeam.
Cred însă că şoferul a ales tot felul de drumuri de ţară, pentru a evita controalele. Mă mira că totul mergea atât de bine, fiindcă în imaginaţia mea SI-ul şi-ar fi instalat pretutindeni puncte de control pe teritoriul pe care îl stăpânea. Însă, de bună seamă, lucrurile nu stăteau aşa.
Apoi, cândva, furgoneta se opri dintr-odată şi l-am auzit pe şofer negociind cu un bărbat. Nu am înţeles ce anume spuneau cei doi. Au trecut secunde pline de teamă, în care nu ştiam ce se va întâmpla. Ţineam mâna plină de sudoare a lui Evin într-a mea, atunci când maşina se puse din nou în mişcare. Am răsuflat uşurate. Să-i fi plătit şoferul unui controlor bani, pentru ca acesta să nu-l deranjeze în vreun fel? Asta îmi părea să fie explicaţia cea mai probabilă.
Probabil că banii pe care îi dădea ca mită erau incluşi în preţul călătoriei noastre.
