După ce am ajuns până aici, nu mai voiam să risc nici în ruptul capului.

— Bine, dar gândeşte-te că Besma şi celelalte fete au nevoie urgentă de apă, mă avertiză ea.

Am mai rămas la pândă ceasuri întregi, întreaga zi. Am văzut că în casa pe care o ţineam sub observaţie locuiau în total şapte oameni: tatăl, mama şi cei cinci copii ai lor, dintre care trei erau băieţi şi două fete. Un băiat era foarte mic, ceilalţi încă şcolari. Una din fiice avea aproximativ vârsta noastră, deci aproape matură. Niciunul nu era îmbrăcat în militant-islamist, ceea ce mă liniştea cât de cât.

Am observat cum îşi îndepliniseră peste zi treburile cotidiene: găteau, mâncau, spălau rufe, merseră undeva cu maşina, s-au întors, au făcut teme de acasă. Îi invidiam.

Cât de minunat trebuia să fie să duci aşa o viaţă normală!

Când se lăsă seara, eram în continuare indecisă dacă să

atragem sau nu atenţia asupra noastră. Era şi rămânea în continuare un risc pe care nu eram pregătită să mi-l asum.

Poate că am reuşi totuşi să ajungem pe jos la Hasaka. Dar starea Besmei se înrăutăţise între timp. Ardea ca un cuptor şi, cuprinsă de febră, povestea lucruri fără de sens.

Celelalte fete erau foarte palide şi tremurau de frig. De aceea, Evin insista în mod hotărât să ne decidem.

— Trebuie să încercăm, zise ea cu privirea aţintită

asupra micii noastre prietene. Nu o să supravieţuiască

dacă nu îi facem pe dată rost de apă şi de haine uscate.

Păcătuim prin ea!

— OK. Atunci hai să încercăm.

Strângând din dinţi, am fost de acord. Ne-am gândit mai întâi dacă să meargă o delegaţie la acea casă şi să ceară

ajutor, am stabilit însă apoi că e mai bine să ne încercăm norocul toate împreună. De aceea, am făcut o mică

rugăciune înainte de a ne părăsi ascunzătoarea. Ne-am aliniat într-un rând, ne-am orientat spre astru şi am şoptit

—— 196 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

formulele pe care le învăţaserăm de la părinţii şi de la bunicii noştri.

— Dumnezeule, milostiveşte-te de noi, i-am rugat pe Melek Taus şi grupul de îngeri, care ne decise soarta la întrunirea din toamnă. Fie-vă milă de noi. Am suferit îndeajuns.

— Amin, murmurară fetele. Dumnezeu să aibă în pază

religia noastră. Dumnezeu e martorul nostru: noi nu ne-am trădat niciodată religia.

După care ne-am legat voalurile de pe chipuri la ceafă şi ni le-am aranjat şi pe cele negre, care ne acopereau corpul.

Acoperite din nou din cap până în picioare în materialul umed şi negru, am ieşit afară, în stradă. Evin şi cu Sila o sprijineau pe Besma, pentru ca să poată merge măcar cât de cât. Nu numai eu am avut un sentiment bizar, în timp ce ne apropiam de casa care stătea neagră şi tăcută în amurg. Doar lumina de la ferestrele ei mai răzbătea dindărătul perdelelor trase. Evin mă privi, iar eu am dat afirmativ din cap. A bătut la uşă plină de curaj. În ce mă

priveşte, am început să tremur fără să vreau, atunci când am auzit paşi în hol. Paşii unui bărbat. Îndărătul lui se afla băiatul lui cel mai mare, un adolescent. Se holbau la noi, de parcă am fi fost o delegaţie căzută de pe lună. De bună

seamă că lăsam impresia unor extratereştri. Am căzut în genunchi înaintea lor, toate, inclusiv Besma, cea cuprinsă

de febră.

— Milostivule domn, i-am spus eu bărbatului. Am ajuns la ananghie şi avem nevoie de ajutor. Viaţa noastră stă în mâinile dumneavoastră.

— Cine sunteţi? întrebă el perplex.

Mă gândisem că nu avea niciun sens să-l minţim. Era prea evident de unde veneam şi ce anume se întâmplase.

Trebuia să-i spunem adevărul.

— Am fost prizoniere şi am evadat, am mărturisit eu.

Am văzut cum bărbatul fii cuprins de panică. Sigur că

da, era prea periculos şi pentru el.

—— 197 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Şi ce treabă am eu cu asta? întrebă el fără

menajamente.

Voia să scape repede de noi.

— Avem mare nevoie de ajutorul dumneavoastră, am repetat eu. Apă, hrană…

— Asta e imposibil! zise el. De fapt, ar trebui să informez pe dată conducerea militară că sunteţi aici.

Evin îl ţintui din ochi.

— Dacă eşti om şi dacă crezi într-un Dumnezeu, ajută-ne! îl imploră ea. Dacă nu, predă-ne atunci SI-ului.

Bărbatul căzu pe gânduri. De bună seamă că apelul ei îl depăşea.

— Nu este chiar atât de simplu: soldaţii SI-ului trec mereu pe aici şi ne cer apă şi mâncare, zise el. Ce se întâmplă dacă vă văd?

Tatăl şi fiul schimbară câteva priviri pline de îndoială.

— Poate că primim vreo răsplată de la familiile lor, dacă

le ajutăm, şopti fiul.

Acest argument păru să fie decisiv.