— De unde o ştii?
— Mi-a spus-o chiar el, atunci când m-a trimis Mahmudi să-i curăţ containerul.
De bună seamă că fetele primeau în mod regulat astfel de sarcini de la „stăpânii” lor.
— Zicea că îi pare rău de noi şi că, în realitate, şi el era prizonier în tabără ca şi noi.
— Pfff… am făcut şi nu ştiam ce să mai cred în legătură
cu toate astea.
Era foarte uşor să spui aşa ceva.
— Însă cândva tot trebuie să fi simpatizat cu SI-ul.
Altminteri nu li s-ar fi alăturat.
— El zice că i-ar fi spălat creierul.
În timp ce încă mă mai gândeam la comportamentul lui
—— 151 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Azzad, Amjed trimise un medic care trebuia să mă
consulte, îl însoţi el însuşi, pentru a supraveghea totul. Ca noul meu „stăpân”, nu voia să rişte să mă lase singură cu un alt bărbat, chiar dacă era medic. Aşa ceva nu făceau oamenii din ŞI. Ei se cunoşteau prea bine, pentru a nu avea încredere unul într-altul la capitolul femei.
Însă medicul nu era, în realitate, un om al SI-ului. Asta o puteai vedea de departe: nu avea nici barbă, nu purta niciun acoperământ oarecare al capului, care să-i ascundă
părul tuns scurt. Chiar şi hainele erau ale unui civil. De aceea îmi plăcu de el. Medicul mă consultă serios, în special spatele, bazinul, picioarele şi rănile de la cap. Evin îi povesti de atacurile mele de epilepsie. El se arătă extrem de îngrijorat.
— E într-o stare foarte proastă, îi zise el lui Amjed.
— Ce înseamnă asta?
— Are nevoie de linişte absolută.
— Şi pentru cât timp?
— Cel puţin pentru următoarele zece zile.
Am văzut cum bărbatul se strâmbă dezamăgit.
— Îi voi pune o perfuzie şi îi voi da ceva împotriva durerii.
Însă azerul nici nu mai asculta; avea un singur lucru în cap.
— Doctore, cât va mai dura până când va putea funcţiona complet? întrebă el nerăbdător.
— Asta n-o pot spune încă. Deocamdată, nu are voie să
se atingă nimeni de ea.
Eram în culmea fericirii în sinea mea. Aşa-ţi trebuie, monstru al plăcerii ce eşti: cei cincizeci de dolari ai tăi i-ai investit cât se poate de prost!
M-am obişnuit repede cu rutina din tabără, chiar dacă
mi-am petrecut la început timpul stând doar întinsă în container. Această rutină avea câteva momente fixe. Pe de-o parte – orele de rugăciune, la care trebuiau să adere toţi
—— 152 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
locuitorii taberei, cei care erau aici de bunăvoie, precum şi cei siliţi. De cinci ori pe zi se aduna întregul echipaj, inclusiv femeile răpite, pe locul dintre containere.
— De ce nu refuzaţi? am întrebat-o pe Evin.
— Am încercat la început să o fac, mărturisi ea. Însă m-au bătut de nu m-am văzut. Ăştia nu ştiu de glumă. Nu are nicio însemnătate, Farida, crede-mă!
Din păcate era adevărat. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, după ce veneau bărbaţii să o ia, fetele celebrau în interiorul containerului pe ascuns propriul lor ritual. Cu toate acestea, mă enervam că prietenele mele se prefăceau că se roagă la acelaşi Dumnezeu ca şi duşmanii noştri. Mă
enervam că bărbaţii le sileau cu armele lor. Mă enervam din cauza neajutorării noastre şi mi-am propus ca în niciun caz să nu intru şi eu în jocul lor.
Cel de-al doilea lucru important care ne determina rutina zilnică erau nevoile bărbaţilor. Evin şi celelalte fete erau mereu chemate de către „stăpânii” lor. Oficial se spunea că ele aveau de îndeplinit treburile casnice. Uneori, chiar era adevărat: trebuiau doar să cureţe containerele stăpânilor lor sau să le spele rufele.
Gătitul nu făcea parte din însărcinările lor, fiindcă
