— Dar e mult prea periculos, mă contrazise Sumeya.

Dacă o vom face, le vor aduce aici pe mamele noastre din Tal Afar!

— Ce?

Sumeya îşi lăsă capul în jos.

— Cu asta ne-au ameninţat, povesti Reva, care făcuse aceeaşi greşeală ca şi Sumeya, întrebându-şi „stăpânii” de locul în care erau ţinute familiile noastre şi le destăinuiseră

numele rudelor lor. Acum, oamenii SI-ului erau în posesia acestei informaţii şi le intimidau. Le ameninţaseră pe cele două fete că mamele lor vor fi aduse ca „schimb” pentru ele în tabăra militară, în cazul în care ar fugi.

—— 184 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— E prea riscant, fu de părere şi Reva. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă mi-aş nenoroci mama.

— Dar nici măcar nu ştim dacă mamele noastre sunt prizonierele lor, obiectă Evin. Poate că ne mint.

— Nu trebuie să-i credeţi, le-am sfătuit pe Reva şi pe Sumeya. Vor doar să vă descurajeze.

Cele două fete nu erau convinse.

— Şi dacă totuşi o fac? întrebă Sumeya speriată. Nu avem voie să riscăm câtuşi de puţin.

— Ba da, trebuie să riscăm! am contrazis-o.

Nu ne-am putut înţelege. La urma urmei, fiecare dintre noi va trebui să decidă cât era dispusă să rişte, am înţeles eu atunci. Însă nu mă voi lăsa intimidată de ameninţări.

Am început să mă gândesc intens cum am putea evada, în ciuda poziţiei noastre nefavorabile din punct de vedere strategic. Am inspectat întregul container, în special ferestrele şi uşile. Uşa de la capătul ultimei camere nu o foloseam în mod normal. Când m-am uitat la ea, am avut parte de o surpriză imensă: în jurul riglei cu care era închisă, era înfăşurată doar nişte sârmă, în rest nu era asigurată cu nimic altceva. Inima începu să-mi bată cu emoţie. Cum de nu o observasem până acum?

Am desfăcut sârma. După care, rigla se lăsă împinsă la o parte fără nicio problemă. Precaută, am apăsat clanţa şi am crăpat foarte puţin uşa. Am închis-o apoi repede, înainte ca vreun soldat să poată observa ceva. Nu-mi venea să cred!

— Veniţi aici! le-am strigat prietenelor mele arătându-le descoperirea mea.

Nici lor nu le venea să creadă.

— A fost deschisă tot timpul? întrebă Evin mirată.

— Da, am zis eu. Pur şi simplu am uitat de ea. Vedeţi cum frica ne orbeşte?

Dădură afirmativ din cap.

— Dar dacă renunţăm la teamă, vom putea reuşi, le-am încurajat eu.

—— 185 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

De atunci, am fost însărcinata oficială a grupului cu problemele legate de evadare şi toate fetele m-au numit Barack Obama.

A doua zi, pe 13 decembrie 2014, întâmplarea ne-a venit în ajutor: soldaţii din tabără au fost implicaţi în luptele violente ale celorlalţi jihadişti. Asupra lor se exercita o presiune atât de mare, încât şefii lor luară în considerare chiar să mute întreaga tabără. Pentru a ne pregăti mutarea, care putea fi decisă oricând, bărbaţii ne aduseseră în container un set întreg de voaluri negre, care să ne acopere tot trupul şi care nu lăsau să se vadă decât zona ochilor.

— Ăsta-i un cadou divin, i-am şoptit lui Evin. Hainele astea ne vor face invizibile.

Bărbaţii fură chemaţi pe front, chiar şi Azzad. Pe fereastră am observat cum tabăra se golea încetul cu încetul. Doar câteva gărzi mai rămăseseră în urmă.

— La revedere, pe niciodată, am şoptit eu bucurându-mă.

Totul se potrivea: uşa din spate care nu era închisă, voalurile negre, de care aveam nevoie pentru a ne camufla, tabăra goală, numărul de telefon al traficantului de persoane, pe care îl puteam anunţa de îndată ce vom fi reuşit. Aceasta era singura noastră şansă.

De îndată ce se lăsă liniştea în tabără, le-am convocat pe prietenele mele, pentru a discuta despre situaţie.

— Acum ori niciodată va trebui să riscăm evadarea, le-am spus. Ocazia este unică. O astfel de şansă nu vom mai avea niciodată!

— Eşti nebună, mă contrazise Sumeya. Nu uita de paznicii pe care i-au lăsat în urmă.

Unul dintre ei era „stăpânul” ei, iar celălalt al lui Reva.

Cu siguranţă că vor dori să le aibă pe seară. Oamenii SI-ului, care aveau în posesia lor femei, foloseau ocazia, ori de câte ori aveau o clipă de linişte. De aceea, mi se părea că

—— 186 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

ştiam unde voia să ajungă.

— Aşteptăm fireşte până când vă întoarceţi, am zis. Nu o să vă lăsăm singure aici.

Dar o înţelesesem greşit.

— Nu voi veni cu voi, zise Sumeya şi se uită ruşinată în pământ. Te rog, înţelege-mă: e pur şi simplu prea periculos.

Am privit-o fără a-mi veni a crede.

— Sper că nu vorbeşti serios?

— Dacă îi fac ceva mamei mele, atunci nu mi-o voi putea ierta niciodată.

— Sumeya are dreptate. Nici eu nu vin, mă anunţă Reva.

Am dat încet din cap. Deşi îmi era greu să le înţeleg decizia, cele două fete aveau argumente serioase: trebuia să

accept decizia lor.

— Mai e cineva, pentru care chestiunea ar putea fi periculoasă? le-am întrebat eu pe toate.

Fetele tăcură.