fi ştiut numai că le merge bine, toate astea ar fi fost mai uşor de suportat.
Pe de altă parte însă, eram bucuroasă că nu trebuia să
mă vadă în această stare absolut umilitoare. Dacă ar fi ştiut cât de rău îmi merge, s-ar fi îmbolnăvit cu siguranţă
şi ei de griji şi de inimă rea. Şi mi-ar fi fost o ruşine cumplită de ei. În afară de asta, mă gândeam la Evin. Unde era oare acum prietena mea? O s-o mai văd vreodată? Cum îi mergea oare cu noul ei „stăpân”? Sau poate că găsise o cale de a scăpa de el? Speram atât de mult să fie aşa! Dar nici măcar eu nu o prea mai credeam. Nu ştiu cât timp am rezistat în acea stare de degradare în celulă. Ce diferenţă
mai e la urma urmei dacă erau câteva zile sau o
—— 142 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
săptămână? Timpul trecea, dar pentru mine nu mai avea nicio însemnătate. Cândva am început să mă întreb dacă
Emirul nu uitase cumva de mine. Deşi îmi mergea mizerabil şi aveam nevoie urgentă de îngrijiri medicale, eram fericită că nu mai trebuia să-mi vad torţionarul.
Cândva am aflat că Zeyad se afla într-o altă locaţie, cu prilejul unor lupte. „Sper să-i vină de hac de această dată
adversarii”, îmi ziceam eu furioasă. Îi doream acestui om lot răul din lume. Cred că, şi azi dacă aş fi faţă în faţă cu el. Nu aş ezita o clipă să-l ucid. Mi s-ar părea corect şi chiar prea puţin faţă de ceea ce mi-a făcut el mie.
Însă, din păcate, cele mai sinistre speranţe ale mele nu Ne adeveriră. Emirul se întoarse înapoi victorios. Şi, la fel ca şi ultima dată, am auzit afară strigându-se Allahu Akbar. Bărbaţii îşi sărbătoreau conducătorul.
Am devenit agitată în celula mea. Oare Zeyad ar dori să
se distreze din nou cu o femeie după luptă? Nu-mi puteam imagina nici în ruptul capului că, în starea în care eram, aş
putea să fiu pentru el atrăgătoare: eram murdară, grav rănită şi incapabilă să mă mişc. Nici să mă apăr nu puteam.
Ceva mai târziu am auzit paşii mai multor bărbaţi care se apropiară de celula mea. Am ascultat cu teamă şi plină
de presimţiri rele. Să fie gardienii? Sau Emirul însuşi? Oare voia să se dea din nou la mine? M-am târât plină de teamă
în cel mai îndepărtat ungher al încăperii. Dar ştiam că nu am cum să mă apăr.
Lacătul zăngăni şi uşa se deschise. Zeyad şi doi dintre oamenii lui stăteau cu picioarele adânc înfipte în pământ în faţa mea.
— Încă mai trăieşti, curvă împuţită, zise plictisit comandantul SI. Însă eu nu te mai pot privi. Şi cu atât mai puţin mirosi.
Îşi ţinu, demonstrativ, respiraţia.
— Hai, luaţi-o din faţa ochilor mei! le porunci bărbaţilor.
—— 143 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Capitolul 7
ÎN TABĂRA MILITARĂ
La comanda Emirului, soldaţii SI-ului mă scoaseră afară
din celulă. Nici măcar nu mă puteam apăra, ce să mai spun să fug. Atât de rău îmi era. Oamenii nu-şi dădeau silinţa să mă trateze, aşa cum se proceda cu o persoană
rănită. Mă trântiră fără blândeţe pe bancheta din spate a unui vehicul militar. Şi, spre disperarea mea, îi mulţumiră
Emirului. „Pentru ce?”, am întrebat eu neîncrezătoare.
Am pornit pe nişte drumuri neasfaltate îndreptându-ne spre deşert. Pentru o scurtă clipă mă gândeam cum mă
învăţase Delan să conduc maşina. Plecasem pur şi simplu cu vechiul Opel Omega al tatălui nostru în munţi şi, când am ajuns în afara razei lui vizuale, Delan mă lăsă să trec la volan. Îmi plăcea acel sentiment pe care îl aveam atunci când întorceam cheia în contact şi când motorul pornea duduind. Pe unul dintre drumurile pustii ale masivului Sinjar, aveam voie să merg cât de repede voiam. De obicei, acolo nu era nici ţipenie de om. Delan şi cu mine stabileam recorduri de viteză – cel puţin aşa ne imaginam noi.
Însă excursiile cu Delan păreau undeva departe. Azi stăteam prinsă într-o maşină ce era condusă de nişte oameni sumbri – unde anume, asta nu o ştiam. Din comentariile lor am înţeles ceva, cum că am lua drumul spre domeniul gazelor naturale „Omar”. Judecând după
poziţia soarelui, care atârna auriu la orizont, am realizat, în plus, că trebuie să fie după-amiază. În rest, nu mă prea puteam orienta. Consideram că e firesc ca ei să mă lase pur şi simplu pe undeva pe la marginea drumului, ca să-mi dau acolo duhul, însă bărbaţii aveau alte planuri cu mine.
Soldaţii mă duseră într-un avanpost al SI-ului din
—— 144 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
apropierea domeniului de gaze naturale, o tabără militară, care consta în principal dintr-o adunare de containere albe de locuit, amplasate în praful deşertului. Acolo fuseseră
staţionaţi o sută de soldaţi ai lui Assad, după cum aveam să aflu mai târziu, apoi rebelii Armatei Libere Siriene, în cele din urmă, tabăra fusese ocupată de către ŞI. Se afla în imediata apropiere a domeniului de gaze naturale, pentru care se luptau atât de violent regimul, cât şi răsculaţii.
Jihadiştii încercau să păstreze importanta resursă.
