—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
mi-am zis: încă mai exista lumea cealaltă. M-am închinat pe ascuns în faţa măreţului astru şi l-am rugat pe Domnul nostru, Melek Taus, să ne salveze.
— Amin, amin, am şoptit.
Bărbaţii mă duseră, ţinându-mă de mână, printr-o învălmăşeală de vehicule militare şi de luptători ai SI-ului, care tocmai se întorseseră de la luptă, până la o casă care se afla pe cealaltă parte a străzii. Nu ştiu a cui era. Poate că era reşedinţa privată a Emirului Zeyda sau, mai bine spus, casa pe care i-o confiscase cuiva. Pe el însuşi nu-l văzusem până atunci printre toţi acei bărboşi.
M-au împins prin uşa de la intrare în hol, până într-un dormitor. Acolo unde mă duseseră era un dormitor absolut normal, burghez. Avea un pat dublu, un dulap plin cu haine, pe care probabil că le lăsaseră în urmă foştii locatari şi o oglindă mare, în care m-am văzut, aidoma unei stafii negre. Ochii mei, care priveau prin crăpături, erau anormal de bulbucaţi. Nu-mi puteam suporta imaginea. Mi-am întors repede privirea de acolo.
— Aşteaptă o clipă şi pregăteşte-te, îmi ziseră bărbaţii.
Emirul va veni imediat la tine.
După care ieşiră şi închiseră cu grijă uşa în urma lor.
Eram întru totul liniştită şi mă gândeam la opţiunile pe care le aveam la dispoziţie. Că lui Zeyad îi stătea capul la o femeie după o luptă câştigată, de asta nu mă îndoiam o clipă. Mă adusese aici, pentru a mă viola din nou. Nu aveam absolut niciun motiv să presupun altceva. Ce anume să fac, aşadar? Doar nu puteam aştepta până când va veni şi îmi va provoca noi dureri. Şi nu durerile mă
speriau cel mai mult, ci ideea că acest bărbat îşi satisfăcea pofta cu mine, că mă folosea. Nu, nu o voi mai permite a doua oară. Mă voi sustrage de la aşa ceva!
M-am uitat de jur-împrejur prin încăpere şi am descoperit un cârlig fixat în tavan. Ventilatorul, ce fusese probabil prins de el, lipsea. Perfect! Un cârlig, un voal, am calculat cu sânge rece – am oare nevoie de mai mult,
—— 135 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
pentru a-mi lua viaţa? De această dată nu mă gândeam la fugă. Chiar dacă erau ferestre, nu-mi trecea prin cap gândul să încerc să scap. Cred că eram pur şi simplu prea obosită pentru a face astfel de planuri îndrăzneţe; îmi lipsea energia necesară şi siguranţa de sine pentru a o face.
Fiindcă la ce bun să mai fug acum, când îmi pierdusem onoarea? Le-aş provoca numai ruşine părinţilor mei. Mai bine ar fi să dispar pur şi simplu.
Mi-am dat aşadar voalul jos de pe cap, am urcat pe pat, l-am legat strâns, acolo sus, de cârlig. Din restul stofei mi-am confecţionat un laţ. Nu pot spune că am fost tristă când mi l-am pus în jurul gâtului. De viaţa mea, oricum nu mai era mare lucru. Mă simţeam doar infinit de singură. Ce păcat, că nu-mi puteam lua măcar rămas-bun de la familia mea! Oare vor afla ei vreodată ceva din toate astea? Oare vor fi mândri de mine? Şi Evin? îi vor arăta oare trupul meu neînsufleţit? Va fi supărată pe mine? Nu, am decis.
Evin mă va înţelege mai bine decât oricine altcineva pe lumea asta. La revedere, lume! La revedere, dragă prietenă!
Evin, ai grijă de tine!
Am sărit de pe pat, dar voalul se rupse şi în cădere m-am lovit în modelele capului de marginea patului. Am simţit o durere arzătoare, apoi mi-am pierdut cunoştinţa.
Mai târziu, când m-am trezit, Evin îmi povesti că Emirul fusese foarte furios atunci când mă adusese înapoi. De bună seamă că intrase la scurt timp după aceea în cameră
şi mă găsise inconştientă pe podea. Învelită în pânza neagră mă purtase în braţe pe stradă – şi toţi supuşii lui văzuseră, fireşte, ce se întâmplase: îi stricasem socotelile şefului meu. De aceea, era extrem de prost dispus atunci când mă adusese înapoi la Evin, în închisoare. Nu luă în considerare vreo îngrijire medicală, în ciuda rănii mele de la cap.
Rana deschisă de la frunte mi-o spălase Evin cu apă.
Capul continua să-mi ţiuie. Cu toate acestea, prietena mea mă certa violent:
—— 136 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Ai făcut-o din nou; ai vrut din nou să mă laşi singură!
— Ştii doar că nu am avut nicio altă soluţie.
Ne ţineam în braţe. Nu am întrebat-o cum îi mersese ei.
Chipul plâns şi vânătăile de sub ochi îmi spuneau mai multe decât voiam să ştiu. Acum îşi dădu frâu liber lacrimilor.
— Farida, am veşti proaste: Galib vrea să mă vândă, suspină ea.
— Ce? De unde o ştii?
— Mi-a spus-o azi. Cred că era furios că m-am împotrivit.
— Cu siguranţă că nu voia decât să te intimideze, am zis eu.
Ideea de a fi despărţită de Evin era un coşmar. În mijlocul acelei grozăvii, prezenţa ei îmi oferea o anume consolare – ultima care îmi mai rămăsese.
— Nu ştiu, zise ea. Poate că ai totuşi dreptate.
Ne-am agăţat de această speranţă. Cred că simţeam amândouă la fel: ne ruşinam că fiecare o vedea pe cealaltă
în această stare mizerabilă şi că devenea, astfel, martora unor lucruri, pe care nimeni nu trebuia să le afle vreodată.
Cel puţin aşa credeam noi la acea vreme. Pe de altă parte, eram, fiecare din noi, ultima legătură cu lumea noastră din trecut. Lumea în care fuseserăm, şi ea, şi eu, femei normale cu un cămin şi cu o familie. Mă temeam că aş
înnebuni, dacă aş mai pierde-o şi pe Evin. Poate că şi ea se temea, de asemenea – nu din cauza ei, ci din a mea.
— Îi voi spune că trebuie să am grijă de tine, promise ea.
