fluierară,

trăgându-mă

de-a

curmezişul taberei spre locuinţa lui Amjed. Mă împinseră

înăuntru şi trântiră uşa în urma mea.

Azerul mă aştepta deja. Cred că nu am simţit vreodată

un bărbat într-atât de respingător ca în acel moment, când l-am văzut şezând plin de sine şi cu picioarele larg desfăcute pe unul din cele două paturi, ce se găseau în mica încăpere. Era îmbrăcat într-un halat lung până la genunchi, aşa cum purtau deseori bărbaţii în Asia Centrală, dar şi în Libia, iar pe dedesubt avea nişte pantaloni de aceeaşi culoare. Îşi dăduse jos deja cizmele militare şi chipiul, pe care îl purta în mod obişnuit. Am rămas ca împietrită la intrare.

— Am aşteptat suficient de mult, zise el. Dumnezeu îmi e martor că e adevărat. Am toate drepturile asupra ta!

Îşi întinse covorul de rugăciuni şi se pregăti să

îngenuncheze şi să se roage. Auzisem de la prietenele mele că bărbaţii foarte credincioşi o făceau înainte să se dedea la femei. În acest fel, ei celebrau violurile ca pe un fel de slujbă religioasă.

În acea clipă de neatenţie din partea lui am încercat să

deschid fereastra. Deşi nu eram încă foarte refăcută din punct de vedere fizic, mă gândeam că poate m-aş putea salva printr-un salt în afară. Însă Amjed îmi observă

intenţia şi mă prinse din spate.

— Bestie mică! mă înjură el. Luni întregi faci pe bolnava şi acum vrei să-mi faci aici acrobaţii. Îţi arăt eu!

Mă ţinu strâns şi îşi rezumă rugăciunea la câteva sure din Coran, pe care le murmură ca pentru sine în mare grabă. Apoi era pregătit. Începu să tragă de hainele mele.

—— 159 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

M-am opus cu vehemenţă.

— Vrei să mă asculţi? strigă Amjed şi-mi smulse voalul.

Am urlat ca trasă în ţeapă. Mă trânti pe pat. Am căutat febril o cale să scap din braţele lui. Dar el mă împingea mereu în jos. În ciuda vârstei, era mai puternic decât îmi imaginasem.

Am încercat să-l muşc de braţ. Dar nu ajută cu absolut nimic. Cred că eram pur şi simplu prea slăbită, pentru a mă apăra cum trebuie. Nu l-am putut împiedica pe Amjed să facă tot ceea ce îşi propusese. Când mă lăsă în fine în pace, am rămas ghemuită pe pat şi am început să plâng.

Bărbatul şi-a tras pantalonii, şi-a pus din nou chipiul şi a ieşit din încăpere în cizmele lui militare.

În acea noapte am avut un atac de epilepsie. A început cu un vis, în care Amjed îşi întinse degetele lui butucănoase şi unsuroase spre mine. Aceste degete deveniseră dintr-o dată uriaşe şi mă cuprinseră din toate părţile. Am simţit cum mi se taie respiraţia. În vis – dar şi în lumea reală – începură bine cunoscutul tremurat şi convulsiile. Probabil că le-am trezit, cu gălăgia mea, pe celelalte fete şi pe Evin, care era culcată lângă mine. Dar nu-mi amintesc nimic din toate astea.

Când mi-am revenit, lumina în container era aprinsă şi eram înconjurată de celelalte fete. Chipurile lor erau îngrijorate. Evin mă cuprinsese cu braţele pe după trunchi şi mă împingea în jos, pe saltea.

— Farida! îmi strigă ea. Mă auzi? Revino-ţi, Farida!

— Da, am răspuns eu slab.

Evin mă mângâie pe faţă. M-am mai liniştit cât de cât, văzându-mi prietena. Destul de repede am realizat ce se întâmplase.

— Totul e în regulă, îmi spunea Evin. Nu trebuie să-ţi faci griji.

— Da, Evin, am spus cuprinsă de linişte.

— A trecut deja, mă linişti ea. Hai, să ne culcăm la loc.

—— 160 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Mâine o să uiţi totul.

Am început să plâng. Nu, nu voi uita niciodată nimic, asta o ştiam: dacă voi scăpa vreodată de acolo, îmi voi urla în întreaga lume nedreptatea ce mi s-a făcut.

În perioada următoare, Amjed mă obligă să merg de mai multe ori în containerul lui. De fiecare dată mă luptam cu el urlam, îl muşcam, loveam în jurul meu şi-mi foloseam întreaga forţă pentru a-i strica distracţia. Nu intenţionam să fiu o victimă sigură, voiam să-şi iasă din fire şi să-i piară

cheful, înainte de a se ajunge la actul în sine. Însă în cele din urmă el câştiga mereu, fiindcă era mai puternic din punct de vedere fizic. Nu mai ţinea cont absolut deloc de starea mea de sănătate, în continuare precară.

Mereu îşi îndeplinea înainte ritualul său religios. Ceea mi se părea absolut respingător era faptul că aceşti oameni pioşi nu se ruşinau să dea Dumnezeului lor responsabilitatea pentru faptele lor murdare! Nu îşi făceau ei, care credeau În existenţa iadului, oare, absolut nicio grijă că vor fi traşi acolo la răspundere? Nu puteam pricepe de ce li se părea că e dreptul lor religios actul la care se dedau. Oare nu vedeau că, înainte de toate, se minţeau pe ei înşişi, ori de câte ori susţineau aşa ceva?

Comportamentul lor nu demonstra în niciun chip frica de Dumnezeu; era înjositor – şi o mare ruşine pentru religia lor, pe care o pângăreau astfel.

Acum, că eram socotită din nou „sănătoasă”, bărbaţii mă

obligau să particip la rugăciunile lor zilnice. Fireşte că m-am împotrivit. Când mă somaseră, într-o bună dimineaţă, pentru întâia oară să îi însoţesc, le-am transmis prin Evin că doctorul îmi interzisese să fac orice fel de mişcări, fiindcă trebuia să-mi menajez spatele.

— Spune-i să nu mai spună atâtea minciuni, altfel îi facem vânt! răspunseră ei agresiv. Numai „stăpânul”, şi nu doctorul decide când s-a însănătoşit.

Evin nici nu apucase să le traducă până la capăt cuvintele, că deja mă prinseseră de braţe şi mă scoaseră

—— 161 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

afară.

— Hai odată, roagă-te! îmi porunciră ei.

— Spune-le că nu pot, i-am zis lui Evin şi am rămas nemişcată pe covorul de rugăciuni.

Imediat au început să dea în mine cu paturile de la puşti.

— Dacă nu îi arăţi pe dată respect unicului Dumnezeu adevărat, te aranjăm noi în aşa fel, încât să nu te mai poţi ridica.

— Spune-le că Dumnezeul lor se va ruşina pentru ei, am pus-o pe Evin să le transmită şi m-am lăsat să cad în genunchi, pentru ca ei să mă lase în sfârşit în pace. Spune-le că sunt pe cale să comită un mare păcat şi că vor putrezi în iad din cauza asta!