mi-am petrecut la început timpul stând doar întinsă în container. Această rutină avea câteva momente fixe. Pe de-o parte – orele de rugăciune, la care trebuiau să adere toţi

—— 152 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

locuitorii taberei, cei care erau aici de bunăvoie, precum şi cei siliţi. De cinci ori pe zi se aduna întregul echipaj, inclusiv femeile răpite, pe locul dintre containere.

— De ce nu refuzaţi? am întrebat-o pe Evin.

— Am încercat la început să o fac, mărturisi ea. Însă m-au bătut de nu m-am văzut. Ăştia nu ştiu de glumă. Nu are nicio însemnătate, Farida, crede-mă!

Din păcate era adevărat. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, după ce veneau bărbaţii să o ia, fetele celebrau în interiorul containerului pe ascuns propriul lor ritual. Cu toate acestea, mă enervam că prietenele mele se prefăceau că se roagă la acelaşi Dumnezeu ca şi duşmanii noştri. Mă

enervam că bărbaţii le sileau cu armele lor. Mă enervam din cauza neajutorării noastre şi mi-am propus ca în niciun caz să nu intru şi eu în jocul lor.

Cel de-al doilea lucru important care ne determina rutina zilnică erau nevoile bărbaţilor. Evin şi celelalte fete erau mereu chemate de către „stăpânii” lor. Oficial se spunea că ele aveau de îndeplinit treburile casnice. Uneori, chiar era adevărat: trebuiau doar să cureţe containerele stăpânilor lor sau să le spele rufele.

Gătitul nu făcea parte din însărcinările lor, fiindcă

bărbaţii primeau de mâncare de la o cantină centrală.

Acolo, hrana era pregătită de un bucătar, în manieră

libiană, asta însemnând că totul era amestecat: orezul, legumele, carnea şi salata. De cele mai multe ori, Azzad ne aducea câte o farfurie, din care mâneam apoi toate cu furculiţa. Deşi nu ne plăcea mâncarea, foamea teribilă pe care o resimţeam ne făcea să-i fim recunoscătoare acestuia pentru că se gândea la noi. Ceilalţi soldaţi păreau să fi uitat pur şi simplu că şi noi trebuia să mâncăm.

Însă de cele mai multe ori era vorba despre servicii de altă natură, atunci când fetele erau solicitate de către

„stăpânii” lor în containere. Colegele mele de suferinţă nu vorbeau despre asta deschis. Dar am remarcat că deveneau foarte agitate şi speriate atunci când erau chemate.

—— 153 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Dispăreau cu privirile lăsate în pământ de ruşine şi cu chipurile plânse. Am înţeles repede ce însemna asta – şi m-am speriat: sclavagismul nostru era, înainte de toate, unul sexual. Prietenele mele luau anticoncepţionale. Ele susţineau că „stăpânii” lor le-ar fi prescris acest medicament şi că nu ar şti cu exactitate ce anume ar fi.

Dar puteau citi şi înţelege cele scrise pe ambalaj la fel de bine ca şi mine.

Atunci când se întorcea Evin de la Mahmudi şi când îşi dădea jos voalul negru, avea mereu zgârieturi şi vânătăi pe trup. Apoi se aşeza alături de mine, cu picioarele încrucişate sub ea, pe saltea, îşi lăsa capul pe pieptul meu şi începea să plângă încet, în timp ce eu îi mângâiam părul.

Nu era nevoie să discutăm despre cele întâmplate.

Înţelegeam că bărbatul îi tăcea mult rău prietenei mele.

— Nu-ţi face reproşuri, îi spuneam eu, fiindcă ştiam că

asta o chinuia cel mai mult.

Fuseserăm crescute astfel încât să ne asumăm vina întotdeauna. Dar am observat că acest lucru era greşit în cazul prietenelor mele.

— Nu ai nicio vină!

— Dar mă simt într-atât de murdară, sughiţa ea.

— Sufletul tău e curat. Mahmudi este cel murdar.

— E un porc, un brutal, un desfrânat.

— Sunt cu toţii nişte porci. Nu au niciun pic de morală.

Şi îşi vor primi într-o bună zi pedeapsa meritată. De asta voi avea grijă personal, am jurat eu – şi chiar credeam în ce spuneam.

Propriul meu „stăpân”, Amjed, mă lăsă mai întâi în pace.

În schimb, doctorul venea zilnic să vadă cum îmi merge.

Îmi schimba perfuziile, îmi îngrijea rănile şi-l ţinea pe bărbat departe de mine. Pentru asta îi eram profund recunoscătoare. M-am împrietenit repede cu el.

Odată când am rămas singuri, el ne-a mărturisit că îi părea nespus de rău de noi, fetele – şi că îi era ruşine de ce se petrece în numele religiei sale.

—— 154 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Mi-aş dori să vă pot ajuta, zise el.

Mi-am dat seama că era un om bun. Creierul meu începu să lucreze.

— Cumpără-mă atunci, i-am propus.

Am uitat de toate măsurile de precauţie şi am vorbit cu el chiar în arabă.

— Şi după aceea, lasă-ne să plecăm, pe mine şi pe Evin, Dar el nu făcu decât să-şi clatine capul.

— Mi-aş dori să se poată, zise el serios. Dar eu nu vă pol cumpăra: nu am niciun drept să o fac.

— De ce nu?

El suspină. Apoi îmi încredinţă secretul lui.

— Eu nu sunt cu ei, zise el şi îmi povesti că fusese răpit din spitalul în care lucra, atunci când SI-ul cucerise Deir al Sur. Suntem cu toţii în aceeaşi barcă, zise el. Sunt un prizonier ca şi voi. De aceea nu vă pot ajuta.

L-am înţeles şi, cu toate astea, nu puteam fi de acord.

— Mai gândeşte-te totuşi, dacă într-adevăr nu poţi face nimic pentru noi, l-am încurajat eu. Dumnezeul tău te va răsplăti pentru asta.

— Dar o fac, o fac, susţinu el.

Cum starea nu mi se îmbunătăţi vizibil după zece zile, doctorul îi spuse lui Amjed că trebuie să mă ducă la spital.