jumătate deschise. Bărbaţii ascultau o înregistrare MP3 din Coran. Nu-i interesau plânsetele şi tânguielile noastre.
Cândva, poate spre miezul nopţii, am ajuns la Eufrat în Oraşul Deir al Sur, situat la graniţa irakiană. În momentul sosirii noastre, acesta se găsea sub controlul SI-ului. Aici ne-am îndreptat spre o suburbie. Şe-Hadad, am reuşit eu să citesc pe un indicator. De bună seamă, acolo se afla o bază militară locală. Într-o clădire întunecată, cu două
etaje, ne aştepta şeful lor, libianul Omar Zeyad.
Comandantul „copoilor” era tocmai într-o discuţie cu nişte subordonaţi, atunci când am fost conduse în casa lui.
Aproximativ o duzină de luptători ai SI-ului îl flancau.
Zeyad nu era un bărbat foarte înalt, însă cu plete şi cu o barbă presărată cu şuviţe cărunte. Trăsăturile feţei îi erau butucănoase şi purta îmbrăcămintea tipică, neagră a SI-ului. Apariţia lui îmi inspiră de la bun început teamă. Când văzu cum eram trase spre el opunând rezistenţă, chipul i se transformă într-un rânjet larg.
— Gata pe ziua de azi, le zise el oamenilor săi.
Le porunci tuturor – în afara locţiitorului său Galib şi a câtorva paznici– să părăsească imobilul şi să se ducă Iu culcare. Pentru locţiitor, un individ înalt, cu pielea foarte închisă la culoare, invitaţia de a rămâne era, de bună
seamă, o cinste. În orice caz, el îi mulţumi supus şefului şi prietenului său.
— Ei, atunci hai să ne simţim totuşi bine, îi zise Omar Zeyad.
Nu pot descrie cum mă simţisem în acea clipă: bineînţeles că ştiam ce aveau de gând cu noi, ştiam şi că
nu pot face nimic împotrivă. Mă uitam când la Evin, când la mine, stând aşa înaintea acestor bărbaţi – şi, cumva nu eram acolo prezentă. Le evitam privirile şi mă uitam fix la o oală cu nişte resturi de mâncare care fusese lăsată pe unul dintre covoare. De bună seamă, rămăşiţele unei cine comune. Oare cine o pregătise? Poate o altă sclavă? Sau una dintre nevestele lor?
—— 126 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Mi-am amintit de mâncărurile pe care le gătisem acasă
pentru familia mea. Nu că îmi era foame, nu. În acea clipă
nu simţeam niciun fel de nevoi fiziologice. Era de parcă
trupul meu nici nu ar fi existat. Mă uitam fix la acea oală, pur şi simplu, deoarece constituia pentru mine un fel de ancoră care mă lega de o altă lume. O lume în care se fierbea orez şi în care oamenii mâncau cina împreună, în pace. Da, acea lume exista, mi-am zis. Şi există în continuare. Doar că eu am fost cândva exclusă din ea şi aruncată într-o alta.
Acum mă găseam într-o lume în care domnea războiul şi violenţa. Era o greşeală oribilă, asta o ştiam. Nu aparţineam acesteia. Şi totuşi cel puţin trupul meu era prizonier şi nu putea scăpa de acolo în acea clipă.
Doar sufletul meu continua să circule liber. Plutea pe undeva prin încăpere, împreună cu cei doi libieni. Bărbaţii care intenţionau să ne violeze, pe Evin şi pe mine.
— De ce se holbează asta aşa? întrebă Galib.
— Habar nu am. Se pare că e cam nebună, totuşi drăguţă. Pe asta o iau eu, zise Emirul. Pe cealaltă ţi-o dăruiesc ţie.
Cel de-al doilea libian mulţumi din nou. Nici şeful lui, nici el nu aveau, de bună seamă, niciun fel de scrupule în a face cadou un om sau în a primi unul în dar: pentru ei eram obiecte ce aveau să le provoace plăcere şi pe care le puteau cumpăra, vinde sau pe care le puteau schimba între ei după pofta inimii. A ne oferi ca o recunoaştere pentru performanţele lor speciale era un obicei al acestor războinici. Sentimentele noastre nu-i interesau câtuşi de puţin.
Ne-au împins spre baie.
— Puţiţi! strigară ei batjocoritor. De ce trebuie să pută
toate fetele yazidite? Hai, la duş cu voi!
Ne-am împotrivit atât cât ne permiteau cătuşele.
— Nu vrem să facem duş, zise Evin.
Observaserăm amândouă foarte bine, pe toată perioada
—— 127 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
cât fuseserăm ţinute ostatice, că un fizic cu cât era mai respingător, cu atât ne ajuta mai mult, fiindcă eram tot mai puţin dorite ca obiecte sexuale. De aceea, nu ne spălaserăm niciodată. Purtam mereu aceleaşi haine, cu care fusesem răpite În urmă cu mai bine de o lună din satul nostru. Le purtaserăm zi şi noapte. Nu era aşadar de mirare că miroseam foarte rău. Dar era naiv din partea noastră să credem că bărbaţii ar li putut fi reţinuţi de la intenţiile lor astfel.
— Ba da, veţi face duş, curve yazidite ce sunteţi! urlară
ei şi ne loviră în faţă cu toată forţa.
Dar trebuie să recunosc: nici nu am simţit-o. Singurul meu gând era cum Dumnezeu puteam scăpa din acea situaţie.
Nu exista decât o singură ieşire: trebuia să-mi iau viaţa.
Aveam nevoie de o armă, pe care să o pot folosi. Deşi îi promisesem lui Evin că nu o voi mai lăsa niciodată singură, însă nu îmi voi încălca promisiunea. Fiindcă nici ei nu îi mai rămânea nicio altă opţiune de a scăpa de la profanare.
Ne vom părăsi împreună trupurile şi această lume înfiorătoare. Ochii mei începură să caute febril o ustensilă
potrivită.
Între timp, bărbaţii ne smulseră voalurile. Ne traseră de păr în baie. Dădeam din mâini şi din picioare şi urlam.
