mele de a mă ridica împreună cu ele, aşa cum se cuvenea.

Prietenele mele îşi ridicară mâinile pentru rugăciune. Am făcut şi eu acelaşi lucru, din poziţia mea şezând.

— Amin, amin, amin, murmurarăm noi încet, pentru ca nimeni de afară să nu ne audă. Domnul să aibă în pază

religia noastră. Religia noastră va supravieţui.

Muezinul îi chemase deja pe luptătorii SI-ului la rugăciune. Fetele se împrăştiară. Imediat după aceea, un bărbat bătu la uşă.

— Hai, începem, le ordonă el.

Ele îşi înfăşurară voalurile negre în jurul capetelor şi îl urmară afară. Evin îi spuse că aş fi încă prea slăbită, pentru a participa la rugăciunea obligatorie. Bărbatul aruncă o privire spre mine şi dădu aprobator din cap.

— Însă de îndată ce se pune din nou pe picioare vine eu noi, zise el hotărât.

— Fireşte, confirmă Evin.

— Cui îi aparţine?

Evin dădu un răspuns foarte încet. Apoi ieşi, împreună

cu celelalte, din încăpere.

Eu m-am târât la fereastră şi am tras perdeaua puţin la o parte. Am reuşit să mă ridic pe braţe în sus, suficient de mult, ca să arunc o privire afară. Containerul nostru se afla, după cum spuneam, în mijlocul taberei şi era înconjurat de celelalte containere, care arătau exact precum al nostru. Între ele era un loc liber, unde se adunase acum un grup numeros de luptători ai SI-ului, aproximativ o sută. Mulţi dintre ei purtau nişte halate bej, lungi până la genunchi, iar dedesubt aveau pantaloni de stofă de aceeaşi culoare. La fel ca şi ceilalţi oameni ai SI-ului, pe care îi văzusem până acum, purtau cu toţii bărbi, însă doar câţiva şi un turban. În schimb, în această tabără

erau la modă bonetele de rugăciune.

Bărbaţii îngenuncheară pe covoarele lor de rugăciuni şi începură să-şi îndeplinească sincron ritualurile islamice.

Îndărătul lor şi ceva mai la margine se afla grupul de fete

—— 148 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

învelite în voalurile negre. Şi ele se rugau după obiceiul islamului.

Nu ştiam ce să cred despre asta. Nu ne avertizaseră taţii şi bunicii noştri să nu ne trădăm niciodată religia?! Pe de altă parte, fetele tocmai demonstraseră, prin rugăciunea lor secretă de aici, din container, că încă le mai păsa de religia noastră. Şi ce să însemne câteva gesturi lipsite de sens, dacă îşi păstrau în suflet, în continuare, credinţa noastră?

În orice caz, eram fericită că nu trebuia să stau acolo cu ele. Încă nu.

După ce Evin reveni în container, nu mă privi în ochi. Şi fiindcă ştiam că îi era ruşine, am renunţat să îi mai amintesc de rugăciune.

— Şi ce-ai discutat mai devreme cu bărbatul acela? am întrebat în schimb.

— Nimic, răspunse ea. Ce vrei să spui?

— Ştii foarte bine.

Mă refeream, fireşte, la întrebarea bărbatului, cui îi aparţin. De bună seamă, Evin ştia mai multe decât voia să-mi spună.

— Ce se întâmplă aici? Cine e „stăpânul” nostru?

Evin îşi plecă ochii. Îmi mărturisi că, într-adevăr, fiecare fată de aici e „proprietatea” unui bărbat anume din tabără.

Bărbatul care o cumpărase pe Evin se numea Mahmudi.

Era un comandant de rang mediu. Din felul în care prietena mea povestea despre el, am observat că îi era scârbă de acesta. Nu-mi povesti ce anume îi făcea, iar eu n-am îndrăznit să o întreb.

— Şi eu? m-am interesat în schimb, plină de teamă. Cine m-a cumpărat pe mine?

— Pe tine nu te-a cumpărat nimeni, zise ea. Emirul te-u dăruit.

— Cui?

— Lui Azzad.

Îmi povesti că acesta era unul din cei doi bărbaţi care mă

aduseseră. Tânărul soldat se afirmase, de bună seamă, mai

—— 149 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

devreme în lupta de la domeniul de gaze naturale. Simplilor soldaţi infanterişti nu le reveneau de obicei femei, doar ca o recunoaştere a unor servicii ieşite din comun. În ciuda stării mele dezolante, de bună seamă că încă mai reprezentam un cadou pentru un bărbat din categoria lui.

— Cred că este un tip OK, zise Evin. Cel puţin se comportă cât de cât prietenos cu noi, fetele.

Deşi nu prea mi-o puteam imagina ca fiind adevărat în cazul unui membru al SI-ului, totuşi am respirat ceva mai uşurată: la urma urmelor, bărbatul nu se străduise să-şi între în posesia drepturilor sale de „stăpân” al meu – ceea ce avea însă şi o legătură cu starea mea de sănătate.

— Cu toate astea… zise Evin şi ezită.

— Ce, cu toate astea?

Îşi muşcă buzele.

— Cu toate astea, el nu vrea să te aibă. Mi-a spus deja că vrea să te vândă mai departe.

Spre seară se ajunsese şi la asta: tânărul Azzad intră în container cu un bărbat mult mai în vârstă. De bună

seamă, voia să mă prezinte unui client. Amjed, cel de-al doilea bărbat, avea o piele albă, aproape transparentă, părul lung, până la umeri şi o barbă lungă, de un castaniu-deschis. Era uşor supraponderal. Fiind originar din Azerbaidjan, vorbea o arabă foarte stricată.

— Hei, micuţo, vorbeşti arabă? mă întrebă el. Înţelegi ce îţi spun?

Am tăcut, aşa cum o făceam mereu.

— Sora mea nu vorbeşte arabă, susţinu Evin.