La un moment dat, când durerile deveniră insuportabile, mi-am pierdut în cele din urmă cunoştinţa.

Când am început să-mi revin încetul cu încetul, zăceam din nou în celula mea din închisoare. Cum ajunsesem acolo, asta nu o ştiam. Pe jumătate conştientă, nu făceam decât să gem. Simţeam că nimeni nu se îngrijise de rănile mele. Sângele de pe spate şi de pe restul trupului se uscase. În curând, rănile se inflamară şi apărură accese de febră. După două zile, gardianul îmi dădu nişte apă de băut. În rest, nimeni nu se îngrijea de mine.

La început eram prea slăbită, pentru a merge chiar şi la toaletă. Îmi este ruşine să o spun acum. Însă în

—— 141 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

neajutorarea mea, nu-mi rămânea nimic altceva de făcut, decât să urinez, în celulă, ceea ce agravă situaţia igienei: nu-mi puteam suporta propria putoare. Mai târziu, am bătut în uşă şi m-am târât apoi în patru labe, sub ochii gardianului, până la toaletă, pentru a-mi face necesităţile.

Ah, de-aş fi murit odată, îmi spuneam deseori. Cât timp mai trebuia să suport aceste chinuri? Când voi scăpa oare de acel martiriu?

În cea mai mare parte a timpului nu făceam decât să zac şi încercam să-mi suport durerile. Mă gândeam mult la familia mea, mai ales la fratele meu favorit, Delan. Fără să

vreau ne vedeam pe amândoi mergând cu maşina prin munţi, îmi simţeam soarele pe chip şi vântul care bătea prin fereastra deschisă. Ce vremuri frumoase, lipsite de griji trăiserăm noi împreună! Nici nu ne dăduserăm seama cât de minunată ne fusese viaţa – până când am rămas dintr-odată fără ea. Îmi făceam teribil de multe griji din cauza lui, dar şi a lui Serhad şi a tatei, care fuseseră

transportaţi cu toţii împreună. Oare unde să îi fi dus acei bărbaţi? Erau bine sau se găseau, la fel ca şi mine, în prizonierat? Cine dintre ei supravieţuise acelei zile în care ne fusese atacat satul? îmi aminteam cu groază de împuşcăturile care răsunaseră prin clădirea şcolii. Dacă aş

fi ştiut numai că le merge bine, toate astea ar fi fost mai uşor de suportat.

Pe de altă parte însă, eram bucuroasă că nu trebuia să

mă vadă în această stare absolut umilitoare. Dacă ar fi ştiut cât de rău îmi merge, s-ar fi îmbolnăvit cu siguranţă

şi ei de griji şi de inimă rea. Şi mi-ar fi fost o ruşine cumplită de ei. În afară de asta, mă gândeam la Evin. Unde era oare acum prietena mea? O s-o mai văd vreodată? Cum îi mergea oare cu noul ei „stăpân”? Sau poate că găsise o cale de a scăpa de el? Speram atât de mult să fie aşa! Dar nici măcar eu nu o prea mai credeam. Nu ştiu cât timp am rezistat în acea stare de degradare în celulă. Ce diferenţă

mai e la urma urmei dacă erau câteva zile sau o

—— 142 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

săptămână? Timpul trecea, dar pentru mine nu mai avea nicio însemnătate. Cândva am început să mă întreb dacă

Emirul nu uitase cumva de mine. Deşi îmi mergea mizerabil şi aveam nevoie urgentă de îngrijiri medicale, eram fericită că nu mai trebuia să-mi vad torţionarul.

Cândva am aflat că Zeyad se afla într-o altă locaţie, cu prilejul unor lupte. „Sper să-i vină de hac de această dată

adversarii”, îmi ziceam eu furioasă. Îi doream acestui om lot răul din lume. Cred că, şi azi dacă aş fi faţă în faţă cu el. Nu aş ezita o clipă să-l ucid. Mi s-ar părea corect şi chiar prea puţin faţă de ceea ce mi-a făcut el mie.

Însă, din păcate, cele mai sinistre speranţe ale mele nu Ne adeveriră. Emirul se întoarse înapoi victorios. Şi, la fel ca şi ultima dată, am auzit afară strigându-se Allahu Akbar. Bărbaţii îşi sărbătoreau conducătorul.

Am devenit agitată în celula mea. Oare Zeyad ar dori să

se distreze din nou cu o femeie după luptă? Nu-mi puteam imagina nici în ruptul capului că, în starea în care eram, aş

putea să fiu pentru el atrăgătoare: eram murdară, grav rănită şi incapabilă să mă mişc. Nici să mă apăr nu puteam.

Ceva mai târziu am auzit paşii mai multor bărbaţi care se apropiară de celula mea. Am ascultat cu teamă şi plină

de presimţiri rele. Să fie gardienii? Sau Emirul însuşi? Oare voia să se dea din nou la mine? M-am târât plină de teamă

în cel mai îndepărtat ungher al încăperii. Dar ştiam că nu am cum să mă apăr.

Lacătul zăngăni şi uşa se deschise. Zeyad şi doi dintre oamenii lui stăteau cu picioarele adânc înfipte în pământ în faţa mea.

— Încă mai trăieşti, curvă împuţită, zise plictisit comandantul SI. Însă eu nu te mai pot privi. Şi cu atât mai puţin mirosi.

Îşi ţinu, demonstrativ, respiraţia.

— Hai, luaţi-o din faţa ochilor mei! le porunci bărbaţilor.

—— 143 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Capitolul 7

ÎN TABĂRA MILITARĂ

La comanda Emirului, soldaţii SI-ului mă scoaseră afară

din celulă. Nici măcar nu mă puteam apăra, ce să mai spun să fug. Atât de rău îmi era. Oamenii nu-şi dădeau silinţa să mă trateze, aşa cum se proceda cu o persoană

rănită. Mă trântiră fără blândeţe pe bancheta din spate a unui vehicul militar. Şi, spre disperarea mea, îi mulţumiră

Emirului. „Pentru ce?”, am întrebat eu neîncrezătoare.

Am pornit pe nişte drumuri neasfaltate îndreptându-ne spre deşert. Pentru o scurtă clipă mă gândeam cum mă

învăţase Delan să conduc maşina. Plecasem pur şi simplu cu vechiul Opel Omega al tatălui nostru în munţi şi, când am ajuns în afara razei lui vizuale, Delan mă lăsă să trec la volan. Îmi plăcea acel sentiment pe care îl aveam atunci când întorceam cheia în contact şi când motorul pornea duduind. Pe unul dintre drumurile pustii ale masivului Sinjar, aveam voie să merg cât de repede voiam. De obicei, acolo nu era nici ţipenie de om. Delan şi cu mine stabileam recorduri de viteză – cel puţin aşa ne imaginam noi.

Însă excursiile cu Delan păreau undeva departe. Azi stăteam prinsă într-o maşină ce era condusă de nişte oameni sumbri – unde anume, asta nu o ştiam. Din comentariile lor am înţeles ceva, cum că am lua drumul spre domeniul gazelor naturale „Omar”. Judecând după

poziţia soarelui, care atârna auriu la orizont, am realizat, în plus, că trebuie să fie după-amiază. În rest, nu mă prea puteam orienta. Consideram că e firesc ca ei să mă lase pur şi simplu pe undeva pe la marginea drumului, ca să-mi dau acolo duhul, însă bărbaţii aveau alte planuri cu mine.

Soldaţii mă duseră într-un avanpost al SI-ului din

—— 144 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

apropierea domeniului de gaze naturale, o tabără militară, care consta în principal dintr-o adunare de containere albe de locuit, amplasate în praful deşertului. Acolo fuseseră

staţionaţi o sută de soldaţi ai lui Assad, după cum aveam să aflu mai târziu, apoi rebelii Armatei Libere Siriene, în cele din urmă, tabăra fusese ocupată de către ŞI. Se afla în imediata apropiere a domeniului de gaze naturale, pentru care se luptau atât de violent regimul, cât şi răsculaţii.

Jihadiştii încercau să păstreze importanta resursă.