Întreba atunci Evin.
Şi eu vedeam, deodată, înaintea ochilor, straturile de trandafiri ale mamei şi simţeam mireasma acestora. Eram copleşită de un val de nostalgie.
În mod obişnuit le trece vremea doar toamna, spuneam eu.
— Şi încă nu e toamnă.
— Nu.
Acest gând mi se părea oarecum liniştitor. Oare ne vom întoarce acasă până la toamnă? Oare vor mai fi trandafirii atunci în floare?
— Dar dacă nu îi udă nimeni se usucă repede.
— De ce spui aşa ceva? întrebă Evin. Familiile noastre s-au întors cu siguranţă de mult în Kocho.
— Da, sigur, am fost de acord şi mă gândeam la mama.
Oare unde era acum? Şi fraţii mei? Le mergea bine? în tăcere, ne urmăream fiecare din noi propriile gânduri.
În mod obişnuit, nu vorbeam mult între noi. Despre cele trăite cu primii lor „stăpâni”, fetele nu ne povestiră nimic.
Şi nici noi nu am spus nimic despre cele trăite de noi. Ne era ruşine tuturor să vorbim despre lucruri care aveau de-a face cu sexualitatea. Nici măcar în această situaţie specială
nu ne puteam încălca principiile de o viaţă.
În curând, Evin şi cu mine am descoperit că în cercul nostru erau fete într-o situaţie mult mai gravă decât a noastră: Nuhat. Colega mea de clasă timidă, uşor durdulie, cu nasul cârn, cu părul ei lung şi ochi căprui a avut ghinionul să fi fost aleasă de către Abu Afram pentru uz propriu. După ce ni se dădeau sandviciurile şi după ce mergeam la baie, o lua deseori cu el afară, în timp ce noi, celelalte, rămâneam în celula noastră întunecată. Puţin mai târziu, îi auzeam strigătele care răzbăteau până la noi dintr-una din camerele alăturate.
—— 115 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Sărmana Nuhat, zise Evin.
— Şi nici nouă nu ne va merge mai bine, zise Revin, căreia Abu Afram îi dezvăluise de puţin timp că o rezervase pentru prietenul său, Abu Hassan.
— Este un om bun, îi spusese el. Sper că te vei dovedi demnă de el. Altfel, te mai aduce înapoi!
O bătu râzând pe umăr, în timp ce Revin rămăsese ca o stană de piatră.
Atunci când Nuhat se întorcea la noi în închisoare, după
timpul petrecut cu Abu Afram, părea să fie la fel de împietrită. Uneori vărsa lacrimi mute, furioase. Dar nu ne spunea niciun cuvânt despre ceea ce îi făcea bărbatul. Şi nici noi nu întrebam. Ruşinea era prea mare.
Abu Afram locuia singur în acea casă. Nu ştiu unde îi era familia, în orice caz, nu auzeam nicio voce în clădire.
Doar o dată a venit în vizită irakianul Eleas, cel care mă
bătuse pe mine şi pe Evin. De bună seamă, cei doi bărbaţi erau prieteni şi se înţeleseseră să bea ceaiul împreună.
Eleas nu-l vizită însă singur, ci îşi făcu apariţia în compania unor femei. Asta am dedus-o din formulele de salut adresate în holul de la intrare. Apoi uşa se deschise, lumina se aprinse – şi am primit o vizită.
În ciuda voalului, am recunoscut-o imediat pe femeia îmbrăcată complet în negru: era fata care se culcase lângă
mine când îmi tăiasem venele.
— Lena! am strigat atunci când intră. Tu eşti?
Îşi dădu jos voalul de pe faţă şi zâmbi atunci când mă
recunoscu.
— Farida! Trăieşti! Doamne ajută. Ne-ai speriat pe toţi atunci, la maximum.
Am dat din umeri.
— Încă mai eşti la el?
— După cum se vede, răspunse ea şi se aşeză alături de noi pe saltea.
Trebuie să recunosc că nu arăta foarte rău. Însă lumina strălucitoare de neon, care inunda dintr-odată încăperea,
—— 116 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
în rest atât de întunecată, mă irita pe mine şi pe celelalte fete. Era totuşi ciudat să primeşti o vizită în acel context.
— Şi planul tău de a-l omorî? am insistat eu.