După care îşi desfăcu centura, pentru a mă bate cu ea, de bună seamă.

— Farida nu are nicio vină, mă apără Evin. E bolnavă.

În acea clipă sună telefonul Emirului. Libianul aruncă o privire critică spre ecran după care răspunse la apel.

— Ce-i? întrebă el.

Unul dintre comandanţii lui povesti, cu voce tare, agitată, de nişte lupte cu un grup rival jihadist, care s-ar fi iscat pe undeva prin apropiere. Zeyad deveni dintr-odată

—— 132 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

extrem de atent şi ceru de la informator date exacte legate de locul conflictului şi numărul luptătorilor părţii adverse.

— Ajungem imediat, promise el. În treizeci de minute.

După ce închise, îi spuse lui Galib:

— Trebuie să plecăm imediat. Băieţii noştri au nevoie de tot ajutorul pe care îl putem oferi.

După care se întoarse spre mine şi îmi aruncă o ultimă

privire supărată.

— Să nu cumva să crezi că scapi aşa cu una, cu două.

Pedeapsa pentru ce-ai făcut ieri o s-o primeşti când ne întoarcem.

Am respirat uşurate când bărbaţii părăsiră celula.

— Sper ca porcilor ăstora să le treacă un glonţ prin creier şi că nu o să-i mai vedem vreodată, i-am zis lui Evin.

— Poate că o să fie luaţi prizonieri. Asta ar fi cel mai bine.

— Fie ca duşmanii lor să le pregătească o moarte cât mai chinuitoare. Le doresc să piară în chinuri.

Fantezia noastră nu se mai oprea în a-şi imagina feluri cumplite ale morţii, pe care le doream celor care ne torturau. Inspirată de faptul că, într-adevăr, nu-i mai văzusem câteva zile pe Zeyad şi pe Galib. Paznicul SI-ului, care ne condusese la toaletă ne dădea un minimum de alimente şi de apă: în fiecare seară ne aducea o sticlă cu mai puţin de o jumătate de litru de apă şi câţiva biscuiţi. În rest, nimeni nu ne băga în seamă. Cred că încăperea în care eram ţinute prizoniere se afla într-un fel de coridor al unei închisori, fiindcă, în afara gardianului, nu am văzut niciodată pe nimeni trecând pe acolo. Sau luptătorii plecaseră cu toţii la luptă împreună cu Emirul.

Astfel, am rezistat într-o căldură dogoritoare.

— Cred că au fost într-adevăr împuşcaţi, zise la un moment dat Evin. Ar putea să fie totuşi adevărat.

— Da, poate. Dar SI-ul e în continuare prezent aici.

Părea să fi căzut pe gânduri.

— Ce anume să însemne asta? Ce se întâmplă cu noi

—— 133 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

dacă au murit?

M-am gândit şi eu la asta. Frământările lui Evin erau îndreptăţite: ce se întâmpla cu o „sclavă”, al cărei „stăpân”

murea, după legea SI-ului? într-un astfel de caz am fi

„lăsate moştenire”? Luaseră Zeyad şi Galib astfel de măsuri? Mai târziu am aflat că unul dintre conducătorii lor religioşi dăduse tocmai o asemenea lege, care clarifica aceste întrebări, într-adevăr, conform acesteia urma să fim date împreună cu alte „bunuri” ale „stăpânului” nostru oamenilor săi. Însă din fericire nu o ştiam pe atunci când ne aflam în închisoarea din Deir al Sur.

În timp ce încă ne mai băteam capul cu asta, am auzit afară împuşcături. Am ascultat pline de aşteptări: să fi ajuns luptele acum până la noi? Pentru o clipă speranţele noastre au renăscut. Poate că erau kurzii sau chiar americanii care veneau să ne elibereze? însă apoi am auzit strigându-se Allahu Akbar şi chiotele de victorie ale bărbaţilor. Torţionarii noştri câştigaseră de bună seamă

lupta; probabil că tocmai sărbătoreau victoria. Curajul nostru dispăru brusc.

Puţin mai târziu veniră patru bărbaţi să ne ia. Ne aduseră câte un voal negru pentru întreg trupul şi încă

unul pentru cap.

— Îmbrăcaţi-vă cu astea şi veniţi cu noi, ne porunciră ei.

„Stăpânii” voştri vor să vă vadă.

Însă am refuzat. Atunci doi dintre ei ne ţinură locului şi ne traseră cu forţa hainele negre peste celelalte. Fiindcă le aparţineam şefilor lor, aveau foarte mare grijă să nu cumva să ne atingă într-o manieră greşită, cu atât mai mult nu în prezenţa unor martori. După ce ne împachetaseră, doi dintre bărbaţi o luară pe Evin cu ei. M-am zbătut şi am cerut să rămân cu ea. Urlară la mine să tac. Apoi mă

duseră jos pe o scară şi mă scoaseră în stradă. Am închis ochii. Pentru prima dată după atât de multă vreme am văzut din nou – chiar dacă doar prin voalul negru – lumina soarelui şi i-am simţit căldura binefăcătoare pe umeri. Da,

—— 134 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

mi-am zis: încă mai exista lumea cealaltă. M-am închinat pe ascuns în faţa măreţului astru şi l-am rugat pe Domnul nostru, Melek Taus, să ne salveze.

— Amin, amin, am şoptit.

Bărbaţii mă duseră, ţinându-mă de mână, printr-o învălmăşeală de vehicule militare şi de luptători ai SI-ului, care tocmai se întorseseră de la luptă, până la o casă care se afla pe cealaltă parte a străzii. Nu ştiu a cui era. Poate că era reşedinţa privată a Emirului Zeyda sau, mai bine spus, casa pe care i-o confiscase cuiva. Pe el însuşi nu-l văzusem până atunci printre toţi acei bărboşi.

M-au împins prin uşa de la intrare în hol, până într-un dormitor. Acolo unde mă duseseră era un dormitor absolut normal, burghez. Avea un pat dublu, un dulap plin cu haine, pe care probabil că le lăsaseră în urmă foştii locatari şi o oglindă mare, în care m-am văzut, aidoma unei stafii negre. Ochii mei, care priveau prin crăpături, erau anormal de bulbucaţi. Nu-mi puteam suporta imaginea. Mi-am întors repede privirea de acolo.

— Aşteaptă o clipă şi pregăteşte-te, îmi ziseră bărbaţii.

Emirul va veni imediat la tine.

După care ieşiră şi închiseră cu grijă uşa în urma lor.

Eram întru totul liniştită şi mă gândeam la opţiunile pe care le aveam la dispoziţie. Că lui Zeyad îi stătea capul la o femeie după o luptă câştigată, de asta nu mă îndoiam o clipă. Mă adusese aici, pentru a mă viola din nou. Nu aveam absolut niciun motiv să presupun altceva. Ce anume să fac, aşadar? Doar nu puteam aştepta până când va veni şi îmi va provoca noi dureri. Şi nu durerile mă

speriau cel mai mult, ci ideea că acest bărbat îşi satisfăcea pofta cu mine, că mă folosea. Nu, nu o voi mai permite a doua oară. Mă voi sustrage de la aşa ceva!