Încăperea în care ne aflam era foarte mică, iar aerul era foarte cald, de-a dreptul sufocant. Nu exista decât o singură fereastră, amplasată la înălţime, care era prevăzută

cu zăbrele duble: în interior era o sârmă cu ochiuri foarte mici, iar în exterior fuseseră montate nişte zăbrele din fier, groase şi foarte solide. Uşa era, de asemenea, bine închisă.

Am început să lovim în ea. Însă când auzirăm că se apropie nişte paşi, ne-a cuprins imediat frica.

Uşa se deschise şi înaintea noastră îşi făcu apariţia un individ din ŞI, înarmat, probabil una dintre gărzile lui Zeyad.

— Ce-i? întrebă el neprietenos.

— Trebuie să mergem la baie, am susţinut noi.

— Bine, veniţi cu mine.

Ne-a condus la toaletă printr-un coridor întunecat.

Voiam să mă uşurez. Însă aproape că era imposibil. Fiindcă

întregul meu abdomen ardea ca focul atunci când am încercat să o fac. Credeam că şi lui Evin îi era la fel. Dar ea nu spunea nimic, plângea doar în tăcere.

Am încercat să mă spăl la robinet, pentru prima dată de când am ajuns în prizonierat simţeam nevoia de a mă

curăţa şi de a îndepărta tot ceea ce avea legătură cu acel bărbat. Chiar şi rochia o ţineam sub jetul de apă. Evin făcea acelaşi lucru. Însă, indiferent cât de mult ne frecam, rămânea sentimentul că nu ne curăţăm. În cele din urmă, individului din ŞI, care făcea de pază în faţa uşii, începu să

i se pară prea lung timpul de când ne aflam la baie.

— Hei, ce faceţi voi două acolo de atât timp? strigă el.

Înainte ca uşa să se deschidă, am ieşit afară şi el ne conduse înapoi în celula noastră. Încuie uşa de mai multe ori. Evin şi cu mine ne ghemuirăm una într-alta în tăcere

—— 130 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

pe saltele: fiecare suferea şi jelea în acea dimineaţă sumbră

pentru sine. Ne simţeam murdare după ce bărbaţii ne folosiseră. Acum eram două femei imorale, în faţa cărora oricine din sat ar strâmba din nas. În plus, ne simţeam amândouă vinovate. De ce nu ne-am împotrivit pentru a evita asta? Poate că acesta era cel mai grav reproş pe care mi-l făceam singure. Asta se petrecea în mod automat. Cel puţin, eu auzisem mereu în copilărie că onoarea unei femei reprezintă onoarea întregii familii – şi că, astfel, e de datoria mea, să o protejez. Ceea ce nu mi-a reuşit.

Bineînţeles că ştiam că nu aveam niciuna, nicio vină

directă, cel puţin: făcusem tot ceea ce putusem pentru a evita asta. Bărbaţii fuseseră pur şi simplu prea puternici.

Cu toate acestea, eram chinuită de o conştiinţă încărcată

faţă de familia mea. Sper, îmi spuneam, că părinţii şi fraţii mei nu vor afla niciodată despre ce mi se întâmplase.

Mă gândeam la timpul în care locuiserăm cu toţii împreună în casa noastră frumoasă, cu grădină, şi mi-am amintit, fără să vreau, cum se furişau fraţii mei, înfometaţi, în jurul aragazului, atunci când găteam pentru ei, seara.

Apoi ne vedeam pe toţi împreună, stând în jurul mesei mari şi mâncând savuroasele frigărui de kebab. În amintiri, casa mea din Kocho îmi apărea mereu tot mai mult ca o iluzie.

Locuisem oare cu adevărat în acel paradis?

Cândva, poate pe la amiază, veniră la noi „stăpânii”

noştri. Le-am auzit paşii de când erau pe coridor, dar şi ce discutau, în timp ce înaintau spre celula noastră.

— Dacă bestia asta mică vorbeşte o iotă de arabă, o iau cu mine în Libia, zise Zeyad.

Aproape că mi se oprise inima în loc. Monstrul ăsta voim să mă ia cu adevărat în patria lui? Doar peste cadavrul meu, mi-am jurat în acea clipă. Doar peste cadavrul meu mă va mai atinge fie şi pentru o ultimă dată.

Mi se făcu rău imediat când i-am văzut capul în cadrul uşii şi când i-am simţit mirosul trupului. Amintirea nopţii trecute renăscu în mine dureros şi am început să tremur.

—— 131 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

M-am târât în cel mai îndepărtat colţ al celulei. Asta păru să-l amuze, ca de obicei. În orice caz veni după mine şi îmi aşeză arătătorul sub bărbie.

— Ei, micuţo, zise el. Cum ne merge azi? N-a fost chiar aşa de rău, nu?

Râse, ca şi cum ar fi făcut o glumă reuşită.

L-am scuipat, dar nu i-am nimerit decât hainele. Îşi şterse saliva cu mâna.

— Nu ţi-o lua acum în cap, zise el şi-mi dădu o palmă.

Altfel te mai iau la un număr.

Trebuia să fie o ameninţare. Dar nu pot spune că mă

speriase prea mult în acea clipă. Ceva murise în mine. Nu am reacţionat şi mi-am lăsat hotărâtă privirea în jos.

— Hei, mă înţelegi? întrebă el.

— Nu vorbeşte araba, îi spuse Evin.

— Cine te-a întrebat pe tine?

— E sora mea mică.

— Şi atunci, mă rog frumos, de unde ştii tu aşa de bine araba? Dacă e sora ta, trebuie să o fi învăţat de asemenea la şcoală!

— Eu am învăţat singură, minţi Evin. De la televizor.

Bărbaţii stătură pe gânduri dacă să o creadă sau nu.

Schimbară priviri indecise, după care lăsaseră lucrurile aşa.

— Atunci spune-i soră-tii că m-a înfuriat tare cu tâmpeniile ei de aseară, ameninţă el, şi că o să-i trag o mamă de bătaie la fundul gol.