M-am uitat de jur-împrejur prin încăpere şi am descoperit un cârlig fixat în tavan. Ventilatorul, ce fusese probabil prins de el, lipsea. Perfect! Un cârlig, un voal, am calculat cu sânge rece – am oare nevoie de mai mult,

—— 135 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

pentru a-mi lua viaţa? De această dată nu mă gândeam la fugă. Chiar dacă erau ferestre, nu-mi trecea prin cap gândul să încerc să scap. Cred că eram pur şi simplu prea obosită pentru a face astfel de planuri îndrăzneţe; îmi lipsea energia necesară şi siguranţa de sine pentru a o face.

Fiindcă la ce bun să mai fug acum, când îmi pierdusem onoarea? Le-aş provoca numai ruşine părinţilor mei. Mai bine ar fi să dispar pur şi simplu.

Mi-am dat aşadar voalul jos de pe cap, am urcat pe pat, l-am legat strâns, acolo sus, de cârlig. Din restul stofei mi-am confecţionat un laţ. Nu pot spune că am fost tristă când mi l-am pus în jurul gâtului. De viaţa mea, oricum nu mai era mare lucru. Mă simţeam doar infinit de singură. Ce păcat, că nu-mi puteam lua măcar rămas-bun de la familia mea! Oare vor afla ei vreodată ceva din toate astea? Oare vor fi mândri de mine? Şi Evin? îi vor arăta oare trupul meu neînsufleţit? Va fi supărată pe mine? Nu, am decis.

Evin mă va înţelege mai bine decât oricine altcineva pe lumea asta. La revedere, lume! La revedere, dragă prietenă!

Evin, ai grijă de tine!

Am sărit de pe pat, dar voalul se rupse şi în cădere m-am lovit în modelele capului de marginea patului. Am simţit o durere arzătoare, apoi mi-am pierdut cunoştinţa.

Mai târziu, când m-am trezit, Evin îmi povesti că Emirul fusese foarte furios atunci când mă adusese înapoi. De bună seamă că intrase la scurt timp după aceea în cameră

şi mă găsise inconştientă pe podea. Învelită în pânza neagră mă purtase în braţe pe stradă – şi toţi supuşii lui văzuseră, fireşte, ce se întâmplase: îi stricasem socotelile şefului meu. De aceea, era extrem de prost dispus atunci când mă adusese înapoi la Evin, în închisoare. Nu luă în considerare vreo îngrijire medicală, în ciuda rănii mele de la cap.

Rana deschisă de la frunte mi-o spălase Evin cu apă.

Capul continua să-mi ţiuie. Cu toate acestea, prietena mea mă certa violent:

—— 136 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Ai făcut-o din nou; ai vrut din nou să mă laşi singură!

— Ştii doar că nu am avut nicio altă soluţie.

Ne ţineam în braţe. Nu am întrebat-o cum îi mersese ei.

Chipul plâns şi vânătăile de sub ochi îmi spuneau mai multe decât voiam să ştiu. Acum îşi dădu frâu liber lacrimilor.

— Farida, am veşti proaste: Galib vrea să mă vândă, suspină ea.

— Ce? De unde o ştii?

— Mi-a spus-o azi. Cred că era furios că m-am împotrivit.

— Cu siguranţă că nu voia decât să te intimideze, am zis eu.

Ideea de a fi despărţită de Evin era un coşmar. În mijlocul acelei grozăvii, prezenţa ei îmi oferea o anume consolare – ultima care îmi mai rămăsese.

— Nu ştiu, zise ea. Poate că ai totuşi dreptate.

Ne-am agăţat de această speranţă. Cred că simţeam amândouă la fel: ne ruşinam că fiecare o vedea pe cealaltă

în această stare mizerabilă şi că devenea, astfel, martora unor lucruri, pe care nimeni nu trebuia să le afle vreodată.

Cel puţin aşa credeam noi la acea vreme. Pe de altă parte, eram, fiecare din noi, ultima legătură cu lumea noastră din trecut. Lumea în care fuseserăm, şi ea, şi eu, femei normale cu un cămin şi cu o familie. Mă temeam că aş

înnebuni, dacă aş mai pierde-o şi pe Evin. Poate că şi ea se temea, de asemenea – nu din cauza ei, ci din a mea.

— Îi voi spune că trebuie să am grijă de tine, promise ea.

Voi face absolut tot ce îmi va cere. Dacă acest Galib are mimai o fărâmă de omenie, va înţelege că trebuie să stau cu tine.

Însă amândouă ne îndoiam de asta.

— Dacă Zeyad o să mai încerce o dată, mă voi omorî, l-am zis lui Evin.

— N-ai voie să o faci! mă certă ea. Mi-ai promis.

— Dacă nu vei mai fi cu mine, îmi e oricum indiferent.

—— 137 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Chiar dacă nu voi mai fi cu tine: nu ai voie să îi dai puterea acestui bărbat. Indiferent ce face. Vom găsi o modalitate de a ieşi de aici. Îţi promit asta.

Însă am rămas fermă pe poziţii.

— Nu mai pot. Te rog să mă înţelegi, am rugat-o. Poate că nu ne vom mai vedea niciodată.

Evin nu spuse nimic. Dar cred că, în sinea ei, mă

înţelegea mai bine decât ar fi vrut să recunoască.

Cândva în mijlocul nopţii, nu ştiu ora exactă, am auzit paşi apropiindu-se de celula noastră. Am tresărit. Ce voiau acum iar de la noi? Lacătul zăngăni şi uşa se deschise.

Galib intră în încăpere însoţit de un gardian al SI-ului. Să

fi venit pentru a o lua pe Evin? Îmi ţineam prietena strâns în braţe. „Nu, nu mi-o luaţi, mi-am zis disperată. După ce mi-aţi luat inocenţa, lăsaţi-mi-o cel puţin pe Evin!”

— Scularea! urlă bărbatul.

În prima clipă nu era clar dacă era vorba numai despre Evin sau despre amândouă. Niciuna din noi nu dădu vreun semn că ar intenţiona să se ridice. Am rămas pe salteaua noastră, iar eu o strângeam şi mai tare în braţe pe Evin.

— Hei, cu tine vorbesc!

Galib făcu un pas spre Evin şi întinse mâna după ea. Am început să urlu, atunci când o trase de lângă mine.

— Evin! plângeam eu.