— De ce se holbează asta aşa? întrebă Galib.

— Habar nu am. Se pare că e cam nebună, totuşi drăguţă. Pe asta o iau eu, zise Emirul. Pe cealaltă ţi-o dăruiesc ţie.

Cel de-al doilea libian mulţumi din nou. Nici şeful lui, nici el nu aveau, de bună seamă, niciun fel de scrupule în a face cadou un om sau în a primi unul în dar: pentru ei eram obiecte ce aveau să le provoace plăcere şi pe care le puteau cumpăra, vinde sau pe care le puteau schimba între ei după pofta inimii. A ne oferi ca o recunoaştere pentru performanţele lor speciale era un obicei al acestor războinici. Sentimentele noastre nu-i interesau câtuşi de puţin.

Ne-au împins spre baie.

— Puţiţi! strigară ei batjocoritor. De ce trebuie să pută

toate fetele yazidite? Hai, la duş cu voi!

Ne-am împotrivit atât cât ne permiteau cătuşele.

— Nu vrem să facem duş, zise Evin.

Observaserăm amândouă foarte bine, pe toată perioada

—— 127 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

cât fuseserăm ţinute ostatice, că un fizic cu cât era mai respingător, cu atât ne ajuta mai mult, fiindcă eram tot mai puţin dorite ca obiecte sexuale. De aceea, nu ne spălaserăm niciodată. Purtam mereu aceleaşi haine, cu care fusesem răpite În urmă cu mai bine de o lună din satul nostru. Le purtaserăm zi şi noapte. Nu era aşadar de mirare că miroseam foarte rău. Dar era naiv din partea noastră să credem că bărbaţii ar li putut fi reţinuţi de la intenţiile lor astfel.

— Ba da, veţi face duş, curve yazidite ce sunteţi! urlară

ei şi ne loviră în faţă cu toată forţa.

Dar trebuie să recunosc: nici nu am simţit-o. Singurul meu gând era cum Dumnezeu puteam scăpa din acea situaţie.

Nu exista decât o singură ieşire: trebuia să-mi iau viaţa.

Aveam nevoie de o armă, pe care să o pot folosi. Deşi îi promisesem lui Evin că nu o voi mai lăsa niciodată singură, însă nu îmi voi încălca promisiunea. Fiindcă nici ei nu îi mai rămânea nicio altă opţiune de a scăpa de la profanare.

Ne vom părăsi împreună trupurile şi această lume înfiorătoare. Ochii mei începură să caute febril o ustensilă

potrivită.

Între timp, bărbaţii ne smulseră voalurile. Ne traseră de păr în baie. Dădeam din mâini şi din picioare şi urlam.

Urlam atât de tare, încât trebuie să fi auzit întregul cartier.

Dar nu interesa pe nimeni ce se întâmpla noaptea în casa Emirului. Abia după ce încuiară uşa după noi ne dădură

jos cătuşele.

— Dezbrăcarea! ne porunciră ei.

Fireşte că nu am făcut aşa ceva. Atunci îşi scoaseră

pumnalele pe care le purtau la centură. Cu o tăietură de sus în jos, Zeyad mă lăsă fără fustă şi bluză.

— Acum o să vă frecăm pe amândouă, până o să fiţi curate, anunţară ei.

Ne împinseră spre duş. Atunci îmi veni dintr-odată ideea.

— Becul, i-am strigat în kurdă lui Evin. Vezi becul de

—— 128 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

deasupra duşului? O să provoc un scurtcircuit. Aşa ne-am putea omorî.

— De acord?

— De acord! răspunse ea plângând.

Am permis aşadar să fim împinse sub duş. Evin mă ţinea strâns în braţe. Când bărbaţii dădură drumul la apă, mâna îmi ţâşni în sus: am deşurubat becul din dulie. S-a făcut beznă. Am încercat repede să-mi vâr degetele înăuntru.

Însă bărbaţii mă traseră departe de sursa de curent.

Încetează în clipa asta cu tâmpeniile! zbieră Zeyad în timp ce mă ţinea la pământ cu toată greutatea trupului său.

Galib deschise uşa băii, pentru a lăsa lumina de afară să

pătrundă înăuntru. Apa curgea în continuare. Unul dintre paznici aduse o lampă cu gaz şi se îndepărtă din nou, pentru ca şefii lui să-şi poată continua nestingheriţi jocul.

— Curvă împuţită, înjură Zeyad. O să pricepi tu cine e aici ăla mai puternic!

Bărbaţii care erau acum şi ei uzi leoarcă nu se lăsau prostiţi în ceea ce făceau. Mă observam ca de la o mare depărtare, îmi spuneam în tăcere că fata care trecea prin asta arăta doar la fel ca şi mine. Era dublura mea. Eu, adevărata Farida, pluteam deasupra ei şi eram de neatins pentru bărbaţi.

Mă uitam la mine, la cum ne târau pe trepte în sus, în partea privată a casei. Odată ajunşi acolo, ne împinseră

într-o cameră, decorată cu covoare scumpe. În încăpere erau pregătite pentru noi şi haine curate, pe care aveam să

le îmbrăcăm: o rochie roşie pentru Evin şi alta pentru mine, în două nuanţe diferite de albastru. În grabă, ne-am tras hainele pe noi.

Ne-am ghemuit tremurând într-un colţ al camerei – şi speram ca toate astea să fi trecut. Să se fi distrat doar pur şi simplu aşa bărbaţii cu noi?

Însă aceştia ne urmară.

În ziua următoare, când ne-am trezit pe două saltele

—— 129 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

ponosite, trupurile noastre ardeau şi ne dureau. Purtam amândouă hainele din seara precedentă; amestecul de sânge şi spermă era în continuare lipit de ele. Nici nu ne puteam privi în ochi, într-atât de mult ne ruşinam una de alta.