ajut! Dar nu puteam face nimic.
Decisă să pun capăt grozăviilor, am spart sticla de suc de portocale, pe care o luasem din bucătărie, de pardoseala încăperii. Lena mă privea. Credea, probabil, că vreau să
folosesc sticla spartă pentru a mă apăra, atunci când vor veni bărbaţii la noi.
— O să-i omorâm, îmi zicea ea – şi-mi arăta că şi ea mai avea sticla asupra ei. Însă eu ştiam că era imposibil – cu
„armele” noastre improvizate am fi la fel de puţin pe măsura bărbaţilor, cum erau sus Evin şi Amna.
Nu exista decât o singură cale de a scăpa de profanare: moartea. De aceea, m-am decis să-mi pun capăt zilelor. Era singurul lucru pe care îl mai puteam face pentru a-mi salva onoarea şi pe cea a familiei. Mă gândeam la tata care ne spunea mereu, copii fiind, că valorile morale şi religioase sunt cele mai de preţ lucruri pe care le avem de apărat.
— Orice altceva în viaţă nu contează, ne zisese el.
În acea clipă, nu ştiam dacă mai trăia sau nu. Dar asta nu avea nicio importanţă. Voi respecta într-un fel sau altul aceste principii. Dacă ar afla vreodată familia mea de asta, ar fi cu siguranţă foarte mândră de gestul meu. Şi dacă ar fi să nu o ştie niciodată, ar fi decizia corectă, fiindcă voi muri nepătată. Acest gând mă umplea de o pace interioară
profundă.
M-am culcat aşadar sub cearşaf şi m-am prefăcut că
dorm. Lena se culcă lângă mine. Nu bănuia ce aveam de gând să fac. Am întins mâna după sticla spartă de lângă
mine. Am ales ciobul cel mai ascuţit şi l-am dus la încheietura stângă. L-am împuns în came, liniştită şi decisă, trăgându-l cu o smucitură spre dreapta. Am observat îndată cum a început să ţâşnească sângele. Am vrut neapărat să tai artera dreaptă, înainte ca puterile să
mă părăsească. În mod ciudat am acţionat complet raţional precum un doctor care face o amputaţie. Azi sunt de părere că pe atunci nu am simţit niciun fel de dureri.
În curând am ameţit şi am fost cuprinsă de o senzaţie de
—— 104 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
amorţeală plăcută. Aparent pierdeam repede foarte mult sânge. Abia acum îşi dădu Lena seama că era ceva în neregulă cu mine.
— Eşti foarte palidă. Ce-i cu tine? întrebă ea speriată.
— Plec, i-am răspuns. Plec pentru totdeauna. Te rog, ai grijă de prietena mea, Evin.
Atunci, ea observă ambele capete ale cearşafului sub care zăceam îmbibate de sânge. Începu să zbiere:
— Ajutor! Veniţi repede! Farida se omoară!
Speram că bărbaţii nu o s-o audă. Apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Mai multe nu-mi amintesc.
M-am trezit intr-un mediu străin. Zăceam din nou întinsă pe un covor. Dar acea cameră nu o mai văzusem niciodată. Era foarte curată, aproape sterilă, aş putea spune. Se aflau doar câteva lucruri în ea, un scrin alb, un fotoliu şi pereţi vopsiţi în alb. Eram întinsă pe un cearşaf alb. Purtam doar chiloţi şi un maiou, care nu era al meu.
Pe covor, lângă mine, era Evin. Îşi pusese mâna pe pieptul meu şi mă privea cu nişte ochi neliniştiţi.
— Farida, zise ea. Mă auzi?
— Da, am răspuns. Da, Evin.
Atunci începu să plângă: lacrimile prietenei mele îmi picurau pe faţă şi pe bandajele de la încheieturi, pe care le observasem acum.
— Farida, draga mea Farida, sunt atât de fericită că te-ai trezit! sughiţa ea. Nu mai pleca niciodată de lângă mine.
— Unde suntem? am întrebat-o pe Evin. Eram în continuare complet dezorientată. Ce s-a întâmplat?
— O ştii doar: ai încercat să te sinucizi, zise Evin, a cărei voce suna dintr-odată plină de reproşuri.
Mi-a povestit cum auziseră, ea şi bărbaţii, strigătele de ajutor ale Lenei – şi cum alergară toţi pe trepte în jos.
Bărbaţii deschiseseră uşa şi m-au găsit într-o baltă de sânge, îmi pierdusem cunoştinţa.
— Farida, ai vrut să mă laşi singură! Cum de mi-ai putut
—— 105 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
face una ca asta?!
— A trebuit să o fac, ştii doar de ce, am zis cu voce înceată.
Şi dintr-odată am simţit o frică teribilă.
— Abu Afram m-a…?
Nu am putut rosti cuvintele.
