După ce ne aranjă, îşi scoase telefonul şi formă un număr.

— Omar Zeyad? Salamalecum!

Oamenii îşi adresară câteva formule de politeţe. După

care, Abu Afram trecu la subiect:

— Rămăsese să dau de ştire când am nişte virgine în ofertă.

Evin şi cu mine am schimbat nişte priviri speriate.

— Da, două, optsprezece şi douăzeci şi patru. Puţin cam bătrâne? Ha, ha, ştiu, dar sunt rasate şi pline de temperament. Vă fac o ofertă specială!

Ne aruncă, lui Evin şi mie, nişte priviri furioase.

— Perfect. Pe mai târziu, atunci, în două ore!

Abu Afram închise telefonul.

— O să vă mai fie dor de mine! ne spuse el.

Şi, din păcate, ceea ce avea să urmeze demonstra că

avea dreptate: fiindcă Abu Afram ne vânduse şefului diviziei Bater, din deşertul sirian.

—— 124 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Capitolul 6

LA „COPOI”

Abu Afram nu ne mai scăpă din ochi. Evin şi cu mine speraserăm că ne va trimite înapoi în încăperea întunericului, în care am rezistat aproape zece zile. Dar el nu mai voia să rişte cu noi.

— Unele ca voi dăunează afacerii: nu ar fi trebuit să vă

cumpăr niciodată, zise el în timp ce stătea în faţa noastră

şi ne păzea, până când aveam să fim preluate.

Încheieturile mâinilor noastre erau prinse în continuare în cătuşe.

— S-a terminat cu toată bunătatea, fii de părere Abu Afram, negustorul de femei. Acum o să vedeţi la ce vă duce încăpăţânarea asta a voastră.

După o vreme, o maşină se opri în faţa casei. Din ea coborâră nişte soldaţi ai SI-ului, libieni, îmbrăcaţi în haine militare. Erau oamenii comandantului Omar Zeyad, cel supranumit şi „Emirul”. După ce rezolvară partea de afaceri cu Abu Afram, ne comandară să urcăm în maşina militară ameninţându-ne cu mitralierele. Ştiam că nu avea niciun sens să ne împotrivim. Totuşi am făcut o ultimă

încercare de a fugi, înainte ca ei să ne târască în vehicul.

Orice era mai bine decât să fim predate celui care le dădea lor ordine. În privinţa asta, eram şi eu şi Evin de acord: mai bine am fi sfârşit împuşcate de unul dintre ei. Dar nu ne-au făcut această favoare.

Bărbaţii ne prinseră fără prea mult efort şi ne legară, cu tot cu cătuşe, pe bancheta din spate. Apoi maşina demară

în trombă prin noaptea neagră ca smoala, lăsând Rakka în urma noastră şi străbătând deşertul întunecat. Aerul de afară ajungea până la noi în spate prin ferestrele pe

—— 125 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

jumătate deschise. Bărbaţii ascultau o înregistrare MP3 din Coran. Nu-i interesau plânsetele şi tânguielile noastre.

Cândva, poate spre miezul nopţii, am ajuns la Eufrat în Oraşul Deir al Sur, situat la graniţa irakiană. În momentul sosirii noastre, acesta se găsea sub controlul SI-ului. Aici ne-am îndreptat spre o suburbie. Şe-Hadad, am reuşit eu să citesc pe un indicator. De bună seamă, acolo se afla o bază militară locală. Într-o clădire întunecată, cu două

etaje, ne aştepta şeful lor, libianul Omar Zeyad.

Comandantul „copoilor” era tocmai într-o discuţie cu nişte subordonaţi, atunci când am fost conduse în casa lui.

Aproximativ o duzină de luptători ai SI-ului îl flancau.

Zeyad nu era un bărbat foarte înalt, însă cu plete şi cu o barbă presărată cu şuviţe cărunte. Trăsăturile feţei îi erau butucănoase şi purta îmbrăcămintea tipică, neagră a SI-ului. Apariţia lui îmi inspiră de la bun început teamă. Când văzu cum eram trase spre el opunând rezistenţă, chipul i se transformă într-un rânjet larg.

— Gata pe ziua de azi, le zise el oamenilor săi.

Le porunci tuturor – în afara locţiitorului său Galib şi a câtorva paznici– să părăsească imobilul şi să se ducă Iu culcare. Pentru locţiitor, un individ înalt, cu pielea foarte închisă la culoare, invitaţia de a rămâne era, de bună

seamă, o cinste. În orice caz, el îi mulţumi supus şefului şi prietenului său.

— Ei, atunci hai să ne simţim totuşi bine, îi zise Omar Zeyad.

Nu pot descrie cum mă simţisem în acea clipă: bineînţeles că ştiam ce aveau de gând cu noi, ştiam şi că

nu pot face nimic împotrivă. Mă uitam când la Evin, când la mine, stând aşa înaintea acestor bărbaţi – şi, cumva nu eram acolo prezentă. Le evitam privirile şi mă uitam fix la o oală cu nişte resturi de mâncare care fusese lăsată pe unul dintre covoare. De bună seamă, rămăşiţele unei cine comune. Oare cine o pregătise? Poate o altă sclavă? Sau una dintre nevestele lor?

—— 126 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Mi-am amintit de mâncărurile pe care le gătisem acasă

pentru familia mea. Nu că îmi era foame, nu. În acea clipă

nu simţeam niciun fel de nevoi fiziologice. Era de parcă

trupul meu nici nu ar fi existat. Mă uitam fix la acea oală, pur şi simplu, deoarece constituia pentru mine un fel de ancoră care mă lega de o altă lume. O lume în care se fierbea orez şi în care oamenii mâncau cina împreună, în pace. Da, acea lume exista, mi-am zis. Şi există în continuare. Doar că eu am fost cândva exclusă din ea şi aruncată într-o alta.

Acum mă găseam într-o lume în care domnea războiul şi violenţa. Era o greşeală oribilă, asta o ştiam. Nu aparţineam acesteia. Şi totuşi cel puţin trupul meu era prizonier şi nu putea scăpa de acolo în acea clipă.

Doar sufletul meu continua să circule liber. Plutea pe undeva prin încăpere, împreună cu cei doi libieni. Bărbaţii care intenţionau să ne violeze, pe Evin şi pe mine.