Ne-au pus să coborâm şi ne-au condus la cel de-al treilea etaj, unde era, într-adevăr, o uşă care era încuiată.
— Locuiţi aici? întrebă Evin.
— Da, susţinură ei.
Irakianul deschise uşa şi ne băgă într-o locuinţă
incredibil de murdară, care se întindea pe două etaje care comunicau printr-o scară. Întreaga pardoseală şi chiar şi treptele erau acoperite de o funingine fină. Doar câteva scaune, resturile unei bucătării şi un morman de gunoaie.
— Ce-i cu asta? întrebă Evin din nou. Ce căutăm aici?
Nu ne puteam imagina nicicum că magherniţa asta ar putea fi casa bărbaţilor. Cu siguranţă că era vorba de o locuinţă ocupată, ai cărei locatari fugiseră din faţa războiului.
— E doar ceva provizoriu, ne asigurară bărbaţii. Mâine vă ducem înapoi la familiile voastre.
Evin şi cu mine am schimbat priviri şi am ştiut de îndată
—— 99 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
că ne minţeau. Ce aveau de fapt de gând cu noi? Erau negustori de femei care voiau să ne vândă mai departe?
Sau voiau să-şi instaleze aici un cuib de dragoste?
Ne-au mânat într-una dintre camere.
— Aşteptaţi aici, ne întoarcem imediat, ziseră ei şi închiseră uşa pe dinafară.
Am auzit cum au coborât treptele şi cum au plecat cu maşina.
— Ce să însemne asta, oare? am întrebat-o pe Evin.
— Nici eu nu ştiu. În orice caz, nu ne putem aştepta la nimic bun de la ei: fie ne vând, fie vor să ne ţină pentru ei.
Se uită la mine cu tristeţe. Ştiam exact despre ce vorbea, fără să o poată rosti: bărbaţii ne vor viola. Nici eu, nici Evin nu aveam idee ce ar putea să însemne asta. Despre astfel de lucruri nu se vorbeşte în societatea noastră cu nişte fete necăsătorite. Ştiam doar că astfel vom fi profanate – şi că
nu avem voie în niciun caz să-i lăsăm să ne atingă
trupurile. Astfel, întreaga noastră familie ar fi dezonorată, dacă nu am reuşi să o împiedicăm într-un oarecare fel.
— Trebuie neapărat să plecăm de aici, până când nu se întorc, am zis.
— Da, dar cum?
Uşa era încuiată. Cuprinse de panică, ne-am uitat prin încăpere în căutarea unei modalităţi de evadare. Sus de tot era o fereastră îngustă. Nu avea gratii. Dar era prea sus, ca să ajungi la ea fără un scaun sau o scară. Într-un colţ al camerei era o grămadă mare de gunoi. Poate că se găsea ceva pe acolo, cu care să ajungem la fereastră sau să
putem sparge încuietoarea uşii. Trebuia să cotrobăim prin el.
— Hai, repede, ajută-mă să mă dezleg, i-am zis lui Evin şi mi-am îndreptat mâinile spre ea.
Începu să tragă de noduri. Însă, fiindcă era la rândul ei legată, îi era imposibil să reuşească. Prin felul în care trăgea, nu a reuşit decât să-mi rănească încheieturile.
— Nu merge, zise ea. Au strâns prea tare nodurile.
—— 100 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Ba da, funcţionează! am încurajat-o să continue.
— Nu te doare?
— Nici nu simt.
În cele din urmă reuşi, cel puţin, să slăbească într-atât legăturile, încât să-mi pot mişca mâinile cât de cât. Am început să cotrobăiesc prin mormanul de gunoi. Erau în cea mai mare parte obiecte pe care le lăsase în urmă ultima familie care locuise acolo: oale, casete video, cutii de carton goale, un fier de călcat, un circuit de curse de jucărie. Însă
am mai descoperit ceva interesant: o rangă de fier, cam la fel de lungă precum o sabie de kebab, dar mai rezistentă şi mai groasă. Presupuneam că era folosită la sobă.
— Ia uite, i-am zis lui Evin.
— Ce-i asta?
— N-am nicio idee. Dar, poate, reuşim să spargem uşa cu ajutorul ei.
— Şi cum să o facem?
Am încercat să împing ranga în crăpătura dintre toc şi uşă. Dar era prea groasă ca să intre. Oricum, măcar intră
