—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Am trecut de paznicii cu puştile lor mitralieră americane, M16 şi kalaşnikovurile ruseşti. Aceiaşi bărbaţi care ne aduceau dimineaţa pâine cu brânză. Şi uneori o farfurie de orez. Ne-au ameninţat că ne vor împuşca dacă încercăm să
evadăm. Şi noi i-am crezut. Dintr-odată am ştiut că toate ameninţările lor erau deşarte: nu ne-ar fi împuşcat niciodată. Pentru ei, eram mult prea valoroase ca marfa.
Fusese numai frica noastră cea care ne împiedicase să nu vedem asta.
Rânjiră atunci când am trecut de ei, spre valul de pământ. Aşa i-aş fi pocnit în faţă! De ce mă lăsasem intimidată de ei? Mai bine ar fi trebuit să risc să fiu împuşcată. Şi asta ar fi fost oricum mult mai bine, decât să
fiu cumpărată de infractorii ăştia împuţiţi.
Luate la mijloc de Abu Afram şi de colegul său, am ieşit printr-o gaură din gardul de sârmă ghimpată, care fusese întins pe valul de pământ, şi ne-am îndreptat spre parcare.
Acolo se afla, printre maşinile militare o alta mai mică, de teren. Trei bărbaţi ne porunciră să urcăm şi să luăm loc pe bancheta din spate. Am ascultat şovăind. Am studiat imediat vehiculul căutând o posibilă formă de a evada.
Aveau oare uşile o siguranţă pentru copii?
— Crezi că am putea reuşi să sărim în timpul mersului?
Am întrebat-o încet pe Evin în kurdă.
În acea clipă am auzit sunetul provocat de închiderea centralizată. Dintr-odată, planul acesta era irealizabil; eram captive în maşină.
— Hei, aici se vorbeşte doar araba! urlară bărbaţii aflaţi pe scaunele din faţă.
— Sora mea nu înţelege araba, îi aminti Evin.
— Atunci spune-i să-şi ţină gura!
Am mers de-a lungul şi de-a latul oraşului. Eram surprinsă de forfota mare ce domnea pe străzile din Rakka.
Îmi imaginasem mereu capitala terorii drept un loc sumbru, prin care se mişcau doar făpturi întunecate.
Indivizi asemenea celui care şedea la volan şi care ne
—— 97 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
cumpărase. Auzisem de execuţiile care se duceau la îndeplinire aici în public, auzisem de prigoniri. Dar acum, uitându-mă pe fereastră, nu se vedeau sau nu se simţea nimic din atrocităţile care se derulaseră aici.
Existau în continuare multe magazine şi chioşcuri care ofereau spre vânzare alimente, snackuri şi alte articole: cosmetice, electronice, mobilă, îmbrăcăminte, ba chiar şi tricouri ale unor echipe de fotbal puteau fi cumpărate în Rakka, în ciuda ocupaţiei SI-ului. Doar multele steaguri negre cu literele arabe pe ele, emblema organizaţiei teroriste, aminteau cine deţinea puterea aici. Ele fluturau pe acoperişuri şi fuseseră pictate pe zidurile clădirilor.
Toate reclamele fuseseră acoperite cu afişe de propagandă
ale SI-ului. Aproape toţi locuitorii de sex bărbătesc ai oraşului purtau acum barbă sau cel puţin un început de barbă. Iar din rândurile femeilor care se încumetau să iasă
acum pe stradă nu mai vedeai decât un nor negru de stofă: erau complet acoperite de voal, chiar şi peste ochi.
În rest, totul părea înfiorător de „normal”. Viaţa continuă
de bună seamă după crime, mă gândeam eu cu amărăciune şi în minte îmi apăru satul natal. Dacă o fi Kocho între timp locuit şi el de musulmani? Dacă şi acolo fâlfâiau steaguri negre şi se strecurau pe străzi femei complet acoperite de voaluri? Poate femeile din satele musulmane învecinate? Nu-mi puteam imagina prea bine una ca asta. Dar nici imposibil nu era: cu siguranţă, cei care ne-au cucerit îşi însuşiseră bunurile noastre.
Am oprit la unul dintre chioşcurile de pe stradă. Cei doi bărbaţi au coborât, au încuiat uşa şi au cumpărat o plasă
plină de chipsuri, batoane de ciocolată, apă şi suc de portocale în sticle. Vânzătorul, un bărbat îmbrăcat în civil, se uita curios în direcţia maşinii noastre, în timp ce le îndeplinea dorinţele. M-am gândit pentru o clipă dacă să
strig, să-i atrag atenţia asupra situaţiei noastre îngrozitoare. Dar felul lui servil de a fi faţă de Abu Afram mă făcu să mă abţin: de bună seamă, am ajuns la libianul
—— 98 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
care nu era chiar un membru neimportant al SI-ului.
Niciun civil nu ar îndrăzni să intre în conflict cu el doar pentru a ne face nouă pe plac.
Am plecat aşadar mai departe, afară din centrul viu al oraşului, până într-un cartier a cărui denumire era Rabia.
Aşa am dedus după indicatoare. Drumul care ducea într-acolo era neasfaltat şi plin de gropi. Chiar şi regiunea în sine îţi dădea o impresie dezolantă: din multele case nu mai rămăseseră decât ruine. De bună seamă, guvernul Assad atacase acest cartier din aer, obligându-i pe cei mai mulţi locuitori să fugă încotro vedeau cu ochii.
În cele din urmă, am oprit în faţa unei case cu mai multe apartamente, din care jumătate fusese distrusă, de bună
seamă, de o bombă. Locuinţele rămase pe cealaltă parte erau pline de funingine pe dinafară. Parţial lipseau şi ferestrele. Evin şi cu mine ne uitam una la alta cu nişte priviri pline de presimţiri sumbre.
— Unde ne duceţi? îi întrebă prietena mea pe bărbaţi.
— Vom rămâne aici peste noapte, răspunseră ei.
