— Am vrut doar puţin aer proaspăt. Ne asfixiem aici, bâigui Evin.

— Chiar crezi că poţi să-ţi baţi joc de mine?

Îi dădu prietenei mele o palmă care răsună în liniştea din cameră. Dar chipul ei rămase impasibil.

— Cu mine nu faci tu din astea, bestie ce eşti! Ai înţeles?

Abu Afram era scos din minţi. Le ameninţă pe toate celelalte fete cu bătaia. Mai înainte avea altceva de făcut.

Îşi luă bormaşina şi începu să baricadeze fereastra după

toate regulile artei, prinzând în dibluri un suport de perete pe care îl legă de mânerul ferestrei cu un lacăt mare.

— Aşa, paiaţelor, zise el furios. Cam asta se poate spune despre aerul proaspăt. Şi atenţie! Dacă mai faceţi treaba asta încă o dată, o să vă vând la cei mai înfiorători indivizi pe care îi ştiu. La cei mai înfiorători!

Nimeni n-a mai spus un cuvânt. Eram cu toatele intimidate de ameninţarea lui. Şi mai ales ne pierduserăm speranţa din nou.

A doua zi au apărut doi bărbaţi în casă. Erau doi clienţi care voiau să cumpere câteva fete. În camera de alături se negocia şi se tocmea furibund.

Noi, în închisoarea noastră, deveneam din ce în ce mai agitate. Pe cineva, asta o ştiam, vor dori să o ia cu ei.

Nuhat nu intra în discuţie, fiindcă, probabil, Abu Afram voia să o păstreze pentru el. Şi Revin era, după toate aparenţele, promisă deja prietenului său. Dar nu puteai şti niciodată dacă nu era, la urma urmei, o chestiune de preţ.

Cel puţin teoretic mai rămâneau Lava, Khamia, Evin şi cu mine. Ne-am lipit urechile de perete. Cu toate acestea, nu puteam înţelege cu adevărat ce se vorbea dincolo. La noi ajungeau doar frânturi de cuvinte.

— Fete tinere… Reducere… Virgine… Sâni mari.

— Despre cine e vorba? am întrebat-o în şoaptă pe Evin.

— Cred că încă nu s-au înţeles.

Cândva se deschise uşa.

— Lava, Khamia, strigă Abu Afram, veniţi cu mine!

—— 119 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Cele două fete se ascunseră în colţurile camerei. Dar, fireşte, nu exista nicio ascunzătoare pentru ele. Am văzut cum tremurau de frică – şi îmi părea tare rău. La şcoală, îmi aminteam, răspândiseră mereu bună dispoziţie. Însă

din asta nu a mai rămas nimic după vremea prizonieratului în mâinile SI-ului. Acum stăteau aici, aidoma unor animale speriate.

— Am spus să veniţi imediat amândouă cu mine, ordonă

Abu Afram pe un ton jos şi ameninţător. Mai repede!

Făcu un pas spre ele, apoi le dădu o palmă. Începură să

plângă. Însă bărbatul le prinse de câte un braţ.

— De ce trebuie să vă daţi mereu în spectacol? Ce impresie credeţi că lasă asta asupra clienţilor? le certă

chelul, în timp ce le trăgea din încăpere. Vă comportaţi aidoma unor copii.

Asta şi erau, în realitate.

După ce se închisese uşa, Evin şi cu mine am respirat pentru o clipă uşurate. Este penibil să o spun, dar, fireşte, noi eram mai liniştite, din cauză că de această dată

alegerea nu ne-a vizat. Probabil că vârsta noastră îi speriase pe cumpărători. Ei voiau mereu fete foarte tinere, aşa fusese şi la marele târg de sclavi din hala din Rakka: cele tinere erau primele care plecau – Lava şi Khamia erau cu cei aproximativ paisprezece ani, la urma urmei, cele mai tinere din grupul nostru. Poate că şi preţul, pe care îl stabilise Abu Afram pentru mine şi Evin, ca virgine, nu găsise o anumită rezonanţă.

Am distins fluierături şi comentarii picante ale potenţialilor clienţi din încăperea de alături, cărora le fuseseră prezentate cele două fete. Aparent le plăcea ceea ce vedeau, încheiară afacerea, iar cele două tovarăşe ale noastre părăsiră casa opunând atâta rezistenţă de cât fură

capabile. Dar asta nu le ajută cu nimic.

Abu Afram se întoarse apoi în casă binedispus şi fluierând. De bună seamă, făcuse o afacere bună.

Se duse la toaletă.

—— 120 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Apoi veni la noi şi le strigă pe Nuhat şi pe Revin. Cele două aveau să fie duse din acea clipă într-o altă cameră, zise el. Cu capul plecat, ele îl urmară afară.

Mi se făcuse rău. Simţeam o presiune în cap, care anunţa de obicei un atac de epilepsie. Dar am încercat să

mă liniştesc, fiindcă ştiam: o minte limpede era singurul lucru care ne va ajuta mai departe.

— Evin, am zis. Trebuie să scăpăm de aici – urgent!

— Da. Ştiu.

Niciuna din noi nu rosti ceea ce gândeam însă

amândouă: după ce Lava şi Khamia plecaseră, vrând-nevrând, noi vom fi următoarele pe care Abu Afram, negustorul de oameni, le va vinde unor canalii. Deci timpul ne presa cu adevărat.

„Gândeşte, Farida, mi-am impus: trebuie să existe o ieşire din această gaură nenorocită!”

Singurul lucru care îmi trecu prin minte fură din nou ferestrele. Am pipăit cu mâna după suportul pe care Abu Afram îl prinsese cu şuruburi de perete. Am tras de el.

Poate că era uşor desprins şi se lăsa smuls din zid, mi-am zis eu. Dar nu se mişcă niciun milimetru.

— Poate că reuşim să deschidem cealaltă fereastră, propuse dintr-odată Evin.

Ideea m-a străfulgerat. Da, fireşte! Mai era şi cealaltă

fereastră! Aici, Abu Afram nu pusese niciun lacăt în graba luptei. Siguranţa ei, respectiv mânerul ferestrei trebuie să