— Dar de ce a pus să fim aduse aici?

— Să se fi mutat oare?

Şi Evin era nedumerită. Nu ne puteam explica toate astea, dar nici nu aveam prea mult timp la dispoziţie, pentru a mai sta mult pe gânduri. Fiindcă medicul oprise deja în faţa intrării şi coborî din maşină. Ne deschise uşa încuiată pe dinafară.

— Gata, finiş, zise el.

Soţia lui rămase în maşină, în timp ce el ne ducea în casă. Acolo aşteptau deja alţi doi bărbaţi în uşă. Pe unul din ei îl ştiam: era Eleas, prietenul lui Abu Afram, irakianul cel corpolent. Îi dădu medicului câteva bancnote, probabil plata pentru tratament. Chipul îi era întunecat. Pe cel de-al doilea bărbat nu-l mai văzusem până atunci: era un sirian

—— 110 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

la fel de corpolent, cu chelie. Purta haine obişnuite şi nu avea barbă de apartenent al SI-ului.

— Înăuntru, înăuntru, drăguţele mele, zise el.

Abia am ajuns în casă, că sirianul închise uşa în urma noastră.

— Aşa, îi zisese el lui Eleas. Acum fă cu ele ce vrei. Poţi liniştit să te atingi de ele brutal. Numai să nu uiţi: le-am cumpărat de virgine!

— Nicio grijă. Vreau doar să le dau o mică lecţie, răspunse el.

Să apropie ameninţător de noi.

— Abu Afram e furios pe voi, strigă el la noi. Ce v-a trecut prin cap? Credeţi că avem de gând să vă lăsăm să ne stricaţi distracţia?

Tremuram amândouă şi aşteptam să vedem ce va urma.

Evin se lipi de mine.

O să vă arăt eu vouă unde vă e locul, curve yazidite ce sunteţi!

Am văzut cum îşi lua avânt în direcţia mea cu sticla de apă pe care o ţinea în mână şi cum o aruncă apoi spre mine. Am încercat să mă feresc, deşi aveam mâinile legate.

Dar nu am reuşit. M-a lovit în cap atât de tare încât m-am clătinat. După care se îndreptă spre mine şi-mi dădu un pumn în stomac. Am căzut la pământ. Dar bărbatul nu renunţă: dădea necontenit în mine, pumn după pumn.

Apoi se întoarse spre Evin şi o bătu şi pe ea. Poate că

sună ciudat, poate chiar anormal pentru cineva care s-a născut într-un alt mediu cultural, dar nu pot ascunde că

nu m-am bucurat într-o oarecare măsură. Fiindcă furia lui faţă de Evin îmi demonstră că ea nu mă minţise: reuşise să

împiedice răul absolut – rănindu-l astfel pe Abu Afram în mândria lui. Altminteri nu ar fi fost niciun motiv să se răzbune atât de brutal pe ea. Da, eram în sinea mea în culmea fericirii. Am reuşit. Şi o vom reuşi ori de câte ori va fi nevoie. Ne vom apăra de aceşti oameni.

Irakianul dădu în Evin, până când se prăbuşi şi ea la

—— 111 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

pământ. Aveam impresia că intenţiona să ne rănească

serios pe amândouă: ne dădea întruna în stomac. Din punct de vedere sexual însă nu ne atinse.

Zăceam pe jos scâncind, până când se potoli. Irakianul îşi luă rămas-bun de la sirian cu următoarele cuvinte:

— Aşa, acum sunt ale tale. Distrează-te cu ele!

După care dispăru şi trânti după el uşa casei.

Sirianul descuie o încăpere şi ne porunci să intrăm acolo. Evin reuşi cu greu să se ridice şi să se târască în patru labe în direcţia indicată. Eu eram într-o stare atât de proastă, încât nu am mai reuşit să mă ridic de una singură. Aşa că mă luă de braţe şi mă târî înăuntru.

Era o încăpere de mici dimensiuni, cu o canapea mizeră

de piele maro şi cu două saltele de burete şi mai mizerabile.

Bărbatul cu chelie mă culcă pe una din ele. Am perceput vag că în cameră se mai aflau şi alte fete.

— Farida! zise una, care mă ştia de bună seamă.

Însă eu eram într-atât de dezorientată din cauza loviturilor, încât nu am reuşit să disting cine era.

— Asta-i Farida, asul nostru de la matematică!

Atunci mi-am dat seama că fetele din acea încăpere fuseseră colegele mele de şcoală: Nuhat, experta noastră la chimie, Revin, poeta timidă, precum şi Lava şi Khamina, ceva mai tinere şi care făcuseră mereu o atmosferă vie în curtea şcolii. Ultima oară le văzusem în Rakka, la târgul de sclavi; la fel ca şi Evin şi cu mine, şi ele fuseseră vândute.

Nu-mi venea să cred că le întâlneam din nou.

Sirianul chel, ieşi apoi stinse lumina în încăpere şi încuie uşa pe dinafară. Dintr-odată se făcu întuneric beznă. Deci asta era noua noastră închisoare, o văgăună întunecată, neagră ca sufletul meu, mi-am zis.

Evin mă căută pipăind.

— Eşti în regulă, Farida? întrebă ea când dădu de mine.

— Da, am minţit, deşi mă simţeam înfiorător.

Loviturile în burtă nu dăduseră greş: îmi venea să vomit.

Evin îmi ţinea capul în acest timp.

—— 112 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Îmi pare atât de rău, am murmurat eu.

— E în regulă, zise ea şi mă mângâie pe frunte.