Când se întoarse colegul lui, bărbatul nu mai spuse nimic. Ar fi fost mult prea periculos să-şi dea cu părerea în prezenţa celuilalt. Asta o înţelegeam şi noi, fireşte. Cu toate acestea, eram incredibil de dezamăgite atunci când el părăsi hala, ţâră să o ia pe vreuna din noi cu el. Acolo dispărea posibilul nostru salvator. A fost însă singurul din trupă la care am observat o urmă de conştiinţă. Însă
pentru noi, fetele yazidite, nu voia să rişte.
Grupul nostru se micşora. În fiecare zi veneau alţi bărbaţi care cumpărau fete şi le duceau de acolo. Nici nu mai ştiu de câte ori a trebuit să ne aliniem înaintea lor, ca aceştia să se holbeze la noi. Timpul dispăruse pentru noi.
Încă mai purtam aceleaşi haine ca în prima zi, fiindcă nu aveam nimic de schimb: eu purtam tot timpul bluza neagră
şi fusta maro; Evin era îmbrăcată complet în negru. Şi abia dacă ne spălam, deşi, după cum am spus, era o chiuvetă.
La ce bun? Nu voiam deloc să mirosim bine sau să fim frumoase, ci să fim cât mai neatrăgătoare pentru ei. Dintre
—— 89 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
cumpărători, îi uram cel mai mult pe egipteni şi pe palestinieni deoarece făceau neîncetat remarci obscene.
Sirienii erau mai manieraţi, lucru care se datora probabil faptului că mulţi dintre ei nu erau nişte războinici duri ai SI-ului, ci doar nişte simpli executanţi. Se alăturaseră
grupului din oportunism, atunci când acesta cucerise nordul Siriei. Dar din păcate nu ezitau să abuzeze de noua lor putere: posibilitatea de a ne cumpăra drept „sclave”
reprezenta pentru ei o aventură palpitantă.
Atunci când observam că vreun bărbat se interesa de noi, încercam să-l speriem: începeam imediat să urlu şi să
lovesc în jur, de îndată ce mă atingea cineva. Ei trebuiau să
ştie pe loc că nu le voi îndeplini de bunăvoie dorinţele.
Evin, care îmi era mereu alături, dar care din cauza vârstei nu era la fel de căutată îi avertiza că sunt bolnavă. Ceea ce nu era doar o invenţie: fiindcă nu-mi puteam lua medicamentele, aveam în acea perioadă câteva atacuri grave de epilepsie. De fiecare dată am luat bătaie pentru ele. Dar, cu timpul, paznicii mei pricepură că nu puteam face nimic împotriva lor şi că aveam nevoie urgent de o îngrijire medicală.
— Spune-le bărbaţilor că Farida e sora ta, îi sugeră unul dintre ei lui Evin. Poate că atunci vă iau pe amândouă.
Era limpede că nu voiam să ajungem în „posesia” unuia sau a mai multor infractori nici împreună, nici despărţite, însă cu cât eram mai puţine fete, cu atât situaţia devenea mai periculoasă pentru noi. La prezentări, era o ofertă din ce în ce mai limitată. Ştiam că nu mai putem împiedica la nesfârşit ca inevitabilul să se producă.
— Trebuie să plecăm de aici, i-am zis lui Evin. Trebuie să
găsim o modalitate de a scăpa de aici.
Împreună cu celelalte fete rămase, ne gândeam dacă am reuşi să-i învingem pe paznicii din faţa porţii. Ei bănuiau deja că puneam la cale ceva şi încercau să ne inspire teamă.
— Dacă încearcă vreuna dintre voi să fugă, o vom
—— 90 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
împuşca pe loc, ne avertizau ei.
— Cu toate astea, trebuie să încercăm, spuneam eu.
Când vor deschide data viitoare poarta pentru clienţi, ne năpustim asupra lor şi îi dezarmăm.
Evin şi celelalte mă priveau disperate.
— Şi cum vrei să o facem? Prin poartă au loc cel mult două dintre noi, obiectară ele. Astfel am fi prea puţine pentru a ne măsura cu cei de afară.
Aveau dreptate, îmi spunea creierul meu de matematician: de îndată ce vor ieşi primele fete, vor fi prinse de bărbaţi, înainte ca altcineva să părăsească hala, iar poarta se va închide din nou. Nu avea să meargă. Mă
gândeam febril, cum am putea-o face altfel. Nu era oare o altă cale? Am cercetat întreaga clădire, în speranţa că vom găsi o cale de scăpare. Insă singura fereastră era ferecată
cu zăbrele solide, iar zidurile din curtea interioară erau prea înalte pentru a ne căţăra pe ele. Nimic. Apoi întâmplarea ne veni în ajutor. Dintr-odată, Evin se năpusti din încăperea învecinată în hală. Părea să fie neobişnuit de veselă şi îşi ţinea mâinile încrucişate la spate.
— Am găsit ceva! anunţă ea.
— Ce anume? am întrebat-o curioase.
— Asta!
Ne arătă triumfătoare un cleşte.
— Extraordinar! Unde l-ai găsit?
— Într-o cutie de carton, în spatele unuia dintre rafturi.
De bună seamă că îl uitase cineva acolo.
Situaţia noastră arăta acum complet diferit: cu un cleşte puteam încerca să spargem lacătele uşii, noaptea când paznicii noştri dormeau. Dar ce se întâmpla dacă se trezeau din cauza zgomotului? Atunci sigur ne-ar fi pedepsit. Era o acţiune periculoasă. M-am mai gândit o dată şi îmi veni o idee mai bună: vom rupe cu cleştele zăbrelele de la fereastra care se afla de cealaltă parte a clădirii. Şi apoi am putea scăpa toate trecând Eufratul.
