Nu vreau să mă gândesc cu adevărat ce anume poate să
însemne asta, însă locaţiile în care ne aflăm sunt secrete.
Nu avem voie să le dezvăluim nimănui şi nici autorităţile nu o fac, la rândul lor. După atentatele petrecute la Paris este clar că lucrurile au căpătat o nouă dimensiune. Cei care ne-au chinuit în ţara noastră au început să ucidă
între timp şi în Europa.
Când voi termina şcoala în Germania, voi studia pentru a deveni profesoară de matematică, aşa cum mi-am dorit mereu. Fanaticii care ne-au transformat pe noi, fetele, în obiecte nu mă vor împiedica să fac asta. Am supravieţuit pentru a le arăta că sunt mai puternică decât ei.
—— 232 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Postfaţă
În iarna lui 2015 un vânt tăios bate pe străzile taberei de refugiaţi din apropiere de Dohuk. În containere locuiesc oamenii, înghesuiţi unii într-alţii. Fiecărei familii i s-a pus la dispoziţie un adăpost rectangular, format dintr-o singură
încăpere, totul ordonat geometric. În multe dintre ele locuiesc câte o jumătate de duzină de oameni, în doisprezece metri pătraţi. Aici nu poţi păstra niciun secret.
Nici măcar faţă de vecini, de care eşti despărţit printr-un perete prost izolat. Toţi locuitorii taberei cunosc poveştile pe care fiecare dintre ei şi le-ar şterge cu atâta bucurie din memorie. Însă aici nu intervine uitarea: la patruzeci de kilometri depărtare de teritoriile ocupate de Statul Islamic, traumele sunt pretutindeni prezente. Deasupra oraşului de containere atârnă un nor invizibil de otravă.
Am venit aici trimisă de redacţia la care lucrez, pentru a căuta supravieţuitori ai coşmarului. Ca jurnalistă, mă
interesează mereu perspectiva femeilor care ajung fără voia lor în zona unor conflicte: perspectiva victimelor violenţei bărbaţilor. Lor vreau să le dau cuvântul.
De la o asistentă socială am aflat despre soarta Faridei.
Când am întrebat de ea în tabără, am constatat că oamenii o cunosc.
„Farida a scăpat abia de câteva săptămâni din prizonierat, împreună cu un întreg grup de fete”, povesteau ei – arătându-mi drumul spre containerul unchiului ei. În faţa uşii am întâlnit o femeie palidă, tânără, care îşi prinsese părul cu o basma: Farida mă cercetează cu ochii ei serioşi, căprui. Îmi pare mai întâi sceptică. Apoi zâmbeşte. „Nu, îmi zic, vezi din prima pe fata asta de 19 ani prin ce a trecut.”
Farida mă pofteşte în casa ei provizorie. Soba cu gaz
—— 233 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
răspândeşte în interiorul containerului puţină căldură; eram fericită să scap de vântul de afară. Mai multe femei stau pe saltelele dispuse într-un patrulater de-a lungul pereţilor: mătuşa Faridei, verişoara ei de cinci ani, câteva vecine şi prietena ei, Dilan. Farida mă serveşte cu un ceai foarte fierbinte, dulce şi intrăm repede în vorbă. Abia câteva momente mai târziu, îndrăznesc să o întreb pe tânără de cele prin care a trecut în timpul prizonieratului ei la SI. Farida îşi drege timid vocea. Apoi începe să
povestească despre ziua în care a fost atacat satul ei natal, Kocho, şi despre odiseea ei prin închisorile Statului Islamic.
Văd bine cât de rău îi face această discuţie.
Vorbitul este pentru ea un act de voinţă. Uneori trebuie să se forţeze de-a dreptul să-mi răspundă la întrebări. Dar a decis să vorbească: vrea ca lumea să afle ce anume i s-a făcut ei şi celorlalte fete. Vrea să-şi urle nedreptatea în lume. Şi totuşi lasă un aer foarte distant. Pare că ar fi construit în jurul ei un zid invizibil, un val de protecţie între ea şi evenimentele pe care le-a trăit. Şi celelalte femei din încăpere par să fie absente şi nu arată decât foarte puţine emoţii. Fiecare dintre ele se luptă cu propriii ei demoni. Doar uneori suspină câte una şi spune cu foarte multă tristeţe:
— Ah, cum de s-a putut ajunge la asta!
Când ne întâlnim următoarea dată e deja primăvară, soarele străluceşte pe containerele în care locuiesc ei.
Farida e fericită să mă revadă, se bucură că arăt interes în ce o priveşte şi mă salută ca pe o veche prietenă, cu un sărut pe obraz. A fost de acord să scriu o carte despre ea, având la bază întâmplările pe care mi le povestise. Acum vrea să-mi spună povestea cu toate detaliile ei. De această
dată, fără martori: ca să putem vorbi fără să fim deranjate, îşi roagă toate rudele să ne lase singure în container. Nici măcar mama ei, care între timp se întorsese din prizonierat, nu are voie să rămână acolo. Doar o tânără
kurdă de aceeaşi vârstă cu Farida ne ajută cu traducerea.
—— 234 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Mai întâi, Farida îmi povesteşte despre satul ei, Kocho, despre familia ei şi despre casa frumoasă în care locuiseră
în trecut. Are pe buze un zâmbet visător şi pluteşte printre amintiri. E foarte important să îmi explice cum trăise înainte
de
atacul
teroriştilor.
Mulţumită
stocării
digitalizate, au mai rămas şi câteva fotografii de pe atunci: pe telefon. Farida mi-l arată pe fratele ei preferat, cel mai mare.
— Eram o familie absolut normală, zice ea şi se opreşte.
Dintr-odată îi ţâşnesc lacrimi din ochi. Până şi ea pare să se fi speriat de ele: în învelişul ei dur a apărut o primă
