Privirea îi deveni sticloasă.
— Şi apoi? întrebă mama.
— Apoi au tras în noi. Am simţit o lovitură puternică şi am văzut cum mi-a ţâşnit sângele din piept. Rafik Hassan, prietenul tatei, care era lângă mine, m-a tras în jos şi mi-a poruncit să stau jos nemişcat şi să mă prefac că am murit.
Mama îl privi disperată.
— Asta înseamnă că i-au omorât pe toţi bărbaţii din camion?
Serhad dădu aprobator din cap.
— Au mers chiar printre noi şi au verificat dacă existau supravieţuitori. Dar eu nu m-am mişcat până când… Se opri… până când au adus următorul camion cu bărbaţi – şi i-au împuşcat şi pe ei.
Mama scoase un strigăt slab. Şi eu ştiam ce însemna: SI-ul i-a ucis sistematic pe toţi oamenii din satul nostru.
— În acea clipă am luat-o la goană, povesti Serhad mai departe. Împreună cu mine se mai ridicară şi alţi bărbaţi din mormanul de cadavre. În total eram patru. Fugeam să
ne scăpăm vieţile.
Cei doi fraţi ai mei îl priveau consternaţi.
— Şi toţi ceilalţi erau morţi? a vrut să se asigure micul Keniwar.
— Toţi, în afară de noi patru, confirmă Serhad.
—— 224 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Cei doi avură nevoie de o clipă să înţeleagă însemnătatea cuvintelor sale. Apoi începură să plângă. Speraseră mult să-şi revadă tatăl şi pe fratele lor mai mare. Fusese un şoc uriaş pentru ei – şi fireşte şi pentru mama.
— Sărmanul meu bărbat, sărmanul meu fiu, zicea ea întruna, în timp ce lacrimile îi curgeau pe chipul tras. Îi frământam mâna şi mă simţeam incredibil de neajutorată.
Ah, Farida, plângea ea, de fapt, am ştiut încă din ziua în care acei criminali ne despărţiseră. Dar mi-am păstrat o fărâmă de speranţă.
Îmi povesti cum ajunseră ea şi ceilalţi doi fraţi ai mei mai tineri în prizonierat.
— Îi ţineam de mână când ne mânară bărbaţii din curtea şcolii. Tu, Farida, erai în urma noastră. Dar asta o mai ţii minte cu siguranţă. Cu toţii ne temeam teribil, fiindcă
auzisem acele împuşcături. Ne gândeam că urmam noi: după ce îi duseseră pe bărbaţii noştri, vor ucide acum femeile şi copiii. Autobuzele şi furgonetele ne aşteptau deja în curtea şcolii.
— Un individ din ŞI m-a tras departe de voi, mi-am amintit eu.
— Da. Ne-au ordonat să ne împărţim în două grupe.
Femeile căsătorite într-o parte, cele necăsătorite într-alta.
M-ai privit cu atâta frică! Mi se rupea inima că nu pot face nimic pentru tine.
— Spunea că ne va invita pe noi, fetele, la cină.
— Da, sărmană copilă. Dar noi ştiam cu toţii că minţea, nu-i aşa?
Plângea în sughiţuri. Şi nici eu nu mai puteam scoate niciun sunet. Lacrimi mute curgeau peste obrajii mei.
Mama mă mângâie grijulie pe cap.
— După ce m-au dus la Tal Afar, au vrut să mi-l ia şi pe Shivan, continuă ea în cele din urmă cu povestea. Toţi băieţii au fost luaţi de ŞI pentru exerciţii militare. Uneori erau plecaţi mai multe zile – şi mie îmi era o frică teribilă
pentru ei.
—— 225 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— I-au îndoctrinat. Au încercat să-i transforme în musul* mani. Dar de câte ori reveneau, le spuneam că nu au voie să creadă câtuşi de puţin în această crimă… Nu-i aşa?
Îl privi pe Shivan. El dădu din cap afirmativ şi începu să
povestească la rândul lui:
— Îi întrebam mereu: „Unde e mama?” Iar ei răspundeau: „Părinţii tăi au murit. Uită-i. Noi suntem noua ta familie”. Dar ştiam că mint.
— Sărmanii mei fraţi, am murmurat eu.
— Ne-au silit chiar să citim Coranul şi să ne rugăm la Dumnezeul lor. Dar eu m-am prefăcut doar că mă las convins. Nu m-am rugat niciodată cu adevărat la Dumnezeul lor.
— De multe ori mama a spus că eu şi Keniwar suntem bolnavi, motiv pentru care nu putem participa la antrenamentele lor.
