— Însă veni vestea că vor să-i ducă pe toţi băieţii în Siria, să lupte, povesti mama. Şi atunci am ştiut: trebuia să fug cu ei înainte să fie prea târziu.
Pe timp de noapte şi pe ceaţă, au încercat să evadeze împreună cu alte femei şi copiii acestora. Împreună au trecut de tranşeele pe care SI-ul le săpase în jurul satului.
Apoi au înaintat în zona de luptă, unde au fost salvaţi, în cele din urmă, de luptătorii peshmerga.
— Nouă, femeilor, nu ne păsa atât de propria supravieţuire, zise mama. Important era să scape copiii, înainte să fie ucişi pe câmpul de luptă.
— Sunt foarte mândră de voi, le-am zis tuturor. Sunt atât de mândră că am o familie aşa de curajoasă!
Fraţii mei Shivan şi Keniwar au venit cu noi în tabără şi au fost cazaţi de asemenea, la unchiul meu. Mama rămase la sfatul medicului deocamdată în spital. Era încă slăbită şi trebuia să fie pusă cât de cât pe picioare. O vizitam zilnic, fiindcă nu voiam să mai stau nicio clipă departe de ea.
Eram incredibil de fericită să o am din nou lângă mine.
—— 226 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Abia acum am realizat cu adevărat cât de mult îmi lipsise.
Apoi mama a fost lăsată să plece din spital şi noi am primit din partea conducerii taberei un container propriu.
Fiindcă acum eram consideraţi din nou o familie, puteam emite pretenţii asupra unui loc al nostru. Deşi ne era tuturor dureros de limpede că nu mai eram o familie completă, ci doar, cel puţin, un rest de familie. Când răsăritul soarelui mă găsea între mama şi fraţii mei pe treptele containerului, pentru a saluta primele lui raze, simţeam că îmi regăsisem locul în mijlocul lor. Nu mai voiam să fiu niciodată fără ei.
Însă atunci am primit o veste pe care nu o mai aşteptam, într-o zi însorită de mai, a venit Evin în fugă spre containerul nostru. Flutura prin aer hârtiile pe care le primise de la conducerea taberei.
— Farida, Farida! striga ea, am fost alese.
— Alese pentru ce?
Nu prea înţelegeam.
— Ei, pentru programul în Germania. Nu mai ştii? Am participat la el.
— Aaa, da!
Dintr-odată ştiam despre ce vorbea şi eram, sincer, puţin şocată.
— Asta înseamnă că putem pleca acum în Germania?
— Da, o să ne trimită biletele, poate chiar în această
lună. Trebuie să ne facem rost de paşapoarte cât mai repede cu putinţă.
— Dar…
— Niciun dar! zise Evin.
— Dar tocmai a venit mama!
— Farida, zise Evin şi îmi luă mâinile într-ale ei. Asta e unica noastră şansă. În Germania putem avea o viaţă
liniştită. Acolo e pace. Oamenii ar da orice să ajungă acolo.
Avem datoria morală faţă de familiile noastre să profităm de această şansă.
Am căzut pe gânduri. Ce anume înţelegea prietena mea
—— 227 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
prin „datorie”? Nu-mi puteam imagina că familia mea va găsi că e bine să plec şi s-o las în urmă. Seara am vorbit despre asta cu fratele meu Serhad şi cu mama. Aproape că
îmi era ruşine să-i prezint mamei propunerea. Mă temeam că o va întrista. Dar ea a reacţionat incredibil de stăpână
pe situaţie.
— În Kocho nu mai avem un viitor, zise ea. Cum să mai trăim acolo după toate cele întâmplate? Nu ne vom mai simţi acolo niciodată în siguranţă.
— În Germania am înţeles că viaţa e mai bună, confirmă
Serhad. Toţi prietenii mei visau să emigreze acolo. Câţiva dintre ei au plătit mulţi bani şi au întreprins o călătorie în care şi-au riscat viaţa, doar pentru a ajunge acolo. Dacă ţi s-a oferit acum ocazia, nu ai voie să refuzi.
M-au dat peste cap.
— Şi cu voi cum rămâne?
— Ei, vom veni după tine, zise Serhad, pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. Nu va dura mult.
