Avea gustul unei bucăţi din patria mea pierdută.
Mătuşa mea mă trata cu multă amabilitate. După cum am aflat, ea, unchiul Adil şi copiii supravieţuiseră ca prin miracol: au rezistat zile întregi în munţi fără apă şi fără
hrană, până când americanii le creaseră din aer un coridor prin care evadaseră.
— Între timp credeam că vom muri de sete acolo sus pe munte, îmi povestea mătuşa.
— Ai văzut-o pe Nura, printre oamenii de acolo? am pus eu întrebarea care mă măcinase tot timpul.
Prietena mea şi familia ei fuseseră la urma urmei printre primii care au părăsit localitatea, luând-o în direcţia Sinjar.
Însă în tabără încă nu o descoperisem.
— Nura? Nu, răspunse mătuşa Hadia. Dar familia ei locuieşte aici în tabără, cel puţin o parte din ea.
— Serios?
Ce să însemne asta? Nura fugise doar împreună cu familia ei.
— Mama şi mătuşile ei sunt aici, din câte ştiu.
—— 211 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
În următoarea zi am pornit în căutarea familiei Nurei.
Am găsit-o repede pe mama ei, care se refugiase la nişte rude. Stătea în containerul în care se strângeau femeile mai în vârstă din Kocho şi beau ceai. Pe multe dintre ele le cunoşteam cel puţin din vedere. Când mama Nurei realiză
cine se află în faţa ei, mă privi ca şi cum ar fi văzut o fantoma
— Farida? întrebă ea cu îndoială în glas. Eşti chiar tu?
— Da, bineînţeles!
M-am dus la ea şi am sărutat-o în semn de salut.
— Draga mea Farida, zise ea şi ochii i se umplură pe dată de lacrimi. Ştii ceva de Nura, copila mea?
— Nu.
De unde să ştiu?!
— De ce nu e şi ea aici?
Mama Nurei îmi povesti că furgoneta lor fusese prinsă
într-un control pe drum spre Sinjar.
— I-au împuşcat pe toţi bărbaţii, relată ea, iar fetele…
toate fiicele mele…
Femeia nu putea vorbi mai departe. Se scutura într-un spasm de plâns.
Femeile mai vârstnice care şedeau în încăpere îşi smulgeau părul.
— Sărmanele fete, zicea o femeie care îşi prinsese părul cărunt într-un coc. Purta o fustă, o bluză şi un batic toate de culoare albă. Ochii ei priveau pur şi simplu prin mine, ca şi cum nici nu aş fi fost prezentă acolo. Sărmanele noastre fetiţe dezonorate, se tânguia ea. Nu se vor mai putea căsători niciodată, niciun bărbat nu le va mai lua de nevastă. Viaţa lor e pe vecie distrusă…
Am năvălit afară din container de parcă m-ar fi înţepat o viespe. Mama Nurei alergă după mine.
— Farida! strigă ea. Aşteaptă-mă puţin! Nu ştii nimic de Nura? Sau de surorile ei? Le-ai văzut pe acolo, pe unde ai fost?
— Nu, am urlat eu şi am fugit în containerul mătuşii
—— 212 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
mele.
Îmi simţeam bătăile inimii în gât şi nu îmi puteam reţine lacrimile. M-am ascuns sub pătura mea şi nu am mai vrut să văd pe nimeni. Aşa gândeau ei despre noi în realitate!
M-am îmbolnăvit. După o şedere de aproximativ o săptămână în tabără, mă simţeam epuizată şi nenorocită, şi am tăcut febră mare. Peste zi dormeam, trăgeam perdelele containerului şi chiar şi pătura peste cap, pentru a-mi găsi liniştea şi a mă izola de întreaga lume. Mă
simţeam de parcă acea femeie bătrână mi-ar fi tăiat, prin acele remarci imprudente, fiecare venă prin care îmi extrăgeam energia vitală. Ceea ce nu a reuşit Statul Islamic prin cruzimea lui o făcuse acea bătrână: prin judecata ei nemiloasă – îmi înfrânsese toată forţa.
De ce să mă arăt în tabără, dacă oamenii mă bârfeau pe la spate? Ce sens mai avea viaţa mea? Eram un nimeni, un nimic, o ratată, care nu mai reprezenta nimic altceva decât o povară pentru rudele ei. Nu aveam niciun viitor. Poate că
