— Nu dispera, Farida, îmi zise unchiul meu, ca şi cum mi-ar fi putut citi gândurile. Vom face absolut orice, pentru a o scăpa din mâinile SI-ului.
Îmi povesti că, între timp, existau mulţi oameni precum Mustafa Hamu, care aveau contacte în statul islamiştilor şi care îşi ofereau serviciile pe bani. Ajutorul de evadare costa mai multe mii de dolari.
— Dar guvernul kurd ne ajută să facem rost de bani, încercă el să mă liniştească.
— Şi tata? Şi Delan? Şi Serhad? am întrebat eu speriată.
— Serhad e la noi în tabără.
— Serios?
Cel puţin asta era o veste bună.
— Şi tata? Şi Delan? am insistat eu.
— Până acum nu am auzit nimic de ei, răspunse unchiul meu evaziv. Nu ştim dacă au supravieţuit.
Îmi povesti ceea ce am bănuit şi de ceea ce mă temusem tot timpul: că în ziua în care islamiştii au atacat satul nostru, ar fi fost şi execuţii.
— Dar nu ştim dacă se numără printre victime, se grăbi el să adauge. La urma urmei, fratele tău mai mic a reuşit să scape.
Euforia mea dispăru dintr-odată. Uşurarea că ne reuşise evadarea făcea loc, în faţa acestor ştiri neliniştitoare, unei dispoziţii îngrijorătoare. Era ca şi cum salvarea mea ar fi redusă la absurd: fără familia mea, nu mai avea, dintr-odată, niciun sens! încă înainte de a ajunge în tabără am priceput că viaţa mea din trecut dispăruse: nu avea să mai fie niciodată la fel.
Am trecut prin marea poartă de la poalele taberei. Arăta la fel ca şi taberele SI-ului din Siria, din containere albe, care serveau pe post de locuinţă şi care erau amplasate imediat lângă versantul muntos. Cu sutele. În faţa containerului unchiului meu aşteptau deja nenumărate
—— 209 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
rude şi prieteni din Kocho, pentru a-mi saluta întoarcerea.
Mă aştepta durdulia mea mătuşă Hadia, care nu mai era chiar aşa de grasă ca în trecut, împreună cu fiica ei de trei ani, Roşa. Micuţa îmi alergă în întâmpinare. Ambele mă
îmbrăţişară.
— Unde-ai fost, Farida? întrebă Roşa. Unde sunt părinţii şi fraţii tăi?
— Nu ştiu… Nici eu nu i-am văzut de multă vreme, am zis şi am sărutat-o.
— Rămâi acum cu noi?
— Da, draga mea copilă. Ce dor mi-a fost de tine!
— Sunt atât de bucuroasă că eşti din nou aici, zise mătuşa mea. Orice altceva nu mai contează.
Am privit-o – şi mi-am coborât ruşinată privirea. Fireşte că ştiam la ce se referă, dar eu nu am răspuns.
— Da, am zis simplu. Şi eu mă bucur mult.
— Am crezut mai întâi că toţi cei care au rămas în sat sunt morţi. Însă apoi a apărut mai întâi Serhad – şi acum tu. Sigur că va mai apărea şi restul. Ar fi trebuit atunci să
fugiţi împreună cu noi.
— Dacă o vrea Domnul, atunci ei se vor întoarce cu toţii.
Apoi l-am observat pe fratele meu. Serhad nu mă privea în ochi. Mă îmbrăţişă fără niciun cuvânt – şi am priceput că şi el trecuse prin ceva înfiorător.
— Bine că eşti în viaţă, frate, am spus.
— Bine că eşti în viaţă, soră, răspunse el cu aceleaşi cuvinte. De acum voi avea eu grijă de tine.
Am dat afirmativ din cap. Şi eu voi avea grijă de el, mi-am spus, dar nu am rostit-o: nu voiam să-i iau fratelui meu şi puţina mândrie care îi mai rămăsese. Vom avea nevoie unul de altul, însă nu ne va fi uşor să ne privim din nou în ochi.
M-am mutat în containerul în care locuiau unchiul meu, mătuşa, cei trei copii ai lor şi fratele meu de şaisprezece ani, Serhad. Containerul consta dintr-o singură încăpere în
—— 210 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
care ne petreceam timpul peste zi şi în care dormeam noaptea înveliţi în pături de lână, pe saltele de spumă. La intrare mai era un reşou cu două ochiuri, precum şi o baie cu toaletă şi duş, care funcţiona cel puţin o dată pe zi.
Erau nişte condiţii minime şi simple. Dar asta nu mă
interesa câtuşi de puţin: eram recunoscătoare că unchiul şi mătuşa mea mă primiră şi mă considerau, ca şi pe fratele meu, un membru al familiei lor. Oricând se ivea prilejul, mă făceam utilă în casă şi o ajutam pe mătuşa mea să
cureţe containerul sau să gătească. Raţiile nu erau chiar abundente, însă în ceea ce privea necesarul de bază, nu duceam lipsă de orez. Încercam să-l variem într-un chip creativ. În cuptoare de lut, pe care le clădiserăm la marginea taberei, făceau femeile din Kocho pâinea tradiţională, care se cocea pe marginea cuptorului, până
când devenea crocantă. Mirosea ispititor şi avea un gust delicios, atunci când am mâncat pentru prima dată din ea.
