Apoi ne strecurarăm repede spre furgonetă şi urcarăm pe platforma din spate. Acolo erau tot soiul de baloturi de stofă şi folii de plastic, printre care ne puteam ascunde.
Când am pornit la drum, eram foarte agitată. Ţinta noastră, oraşul kurd Hasaka, în care locuia Mustafa Hamu se afla la o distanţă de două sute de kilometri spre nord.
Speram ca totul să se termine cu bine. Îmi ţineam respiraţia, ori de câte ori încetinea maşina. Mă rugam la Melek Taus să nu ajungem într-un punct de control stradal, mai ales unul în care să se inspecteze platforma de
—— 203 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
mărfuri: dacă autonumiţii războinici ai lui Dumnezeu ne-ar fi descoperit acolo, ne-ar fi capturat imediat. Atunci, martiriul nostru s-ar relua.
Drumul rămase liniştit multă vreme. Fiindcă eram ascunse sub pânze, nu puteam vedea încotro mergeam.
Cred însă că şoferul a ales tot felul de drumuri de ţară, pentru a evita controalele. Mă mira că totul mergea atât de bine, fiindcă în imaginaţia mea SI-ul şi-ar fi instalat pretutindeni puncte de control pe teritoriul pe care îl stăpânea. Însă, de bună seamă, lucrurile nu stăteau aşa.
Apoi, cândva, furgoneta se opri dintr-odată şi l-am auzit pe şofer negociind cu un bărbat. Nu am înţeles ce anume spuneau cei doi. Au trecut secunde pline de teamă, în care nu ştiam ce se va întâmpla. Ţineam mâna plină de sudoare a lui Evin într-a mea, atunci când maşina se puse din nou în mişcare. Am răsuflat uşurate. Să-i fi plătit şoferul unui controlor bani, pentru ca acesta să nu-l deranjeze în vreun fel? Asta îmi părea să fie explicaţia cea mai probabilă.
Probabil că banii pe care îi dădea ca mită erau incluşi în preţul călătoriei noastre.
După o călătorie de aproximativ trei sau patru ceasuri, care mi se păruseră mie şi celorlalte fete de pe platformă o veşnicie, am ajuns în suburbiile oraşului Hasaka, situat la marginea teritoriului kurd şi în imediata apropiere a graniţei irakiene. La fel ca şi Sinjarul, şi acesta fusese atacat de către jihadişti în august şi continua să fie sub controlul SI-ului, însă nu în totalitate: casa lui Mustafa se afla într-un cartier pe care SI-ul nu-l cucerise.
De această ultimă bucată a drumului îmi era cel mai mult frică, fiindcă porneam de la ideea că la marginea teritoriului cucerit de ei au instalat bariere unde să poată
controla venirea şi plecarea vehiculelor. Oare autodenumiţii războinici ai lui Dumnezeu ne vor lăsa să trecem? După
cum mă aşteptasem, am oprit la unul dintre acele puncte de control. Şoferul nostru coborî şi trânti uşa. Îi salută pe gardienii care îl controlau. De bună seamă că îi ştia, fiindcă
—— 204 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
îi salută pe nume. Îmi simţeam bătăile inimii în gât. Oare să fie unul dintre ei? Ne va da pe mâna lor sau ne va vinde mai departe? După puţin timp, bărbatul intră înapoi în maşină. Ne-am continuat drumul. Zece minute mai târziu, am oprit în faţa casei în care locuia Mustafa Hamu cu familia lui. Salvatorul nostru dădu jos folia de plastic.
— Bine aţi venit, dragele mele fete! ne salută el.
Negustorul yazidit avea mustaţă, era îmbrăcat în hainele albe tradiţionale, iar deasupra avea un sacou şi pe cap turbanul arăbesc, cu tot cu banda de pe frunte.
— Călduroase felicitări: aţi reuşit!
Mustafa Hamu ne ospătă regeşte. Sau poate că, după
atâta vreme în prizonierat, mi se părea regeşte tot ce mi se punea înainte. Am mâncat de trei ori mai mult decât de obicei. Prietenele mele nu se abţinură, de asemenea, cum impunea eticheta. Ne-am scuzat, spunând că trebuie să ne alimentăm rezervoarele. Într-adevăr, slăbiserăm foarte mult.
— Luaţi, luaţi cât poftiţi, fetelor! ne încurajă soţia lui.
Cuplul căsătorit ne cază într-o cameră de oaspeţi, în care, după câte se părea, mai fuseseră adăpostiţi vizitatori de acest gen: oameni pe care Mustafa Hamu îi ajutase în fuga lor. Eram sigură că acel bărbat lua o grămadă de bani pentru serviciile lui. Cu toate acestea, nu pot să-i consider munca decât onorabilă. Fără un ajutor din partea lui, nu am fi putut scăpa niciodată de SI.
Am făcut un duş şi am încercat să dormim puţin. Dar niciuna dintre noi nu reuşi să închidă un ochi. Eram cu mult prea agitate, fiindcă în acea seară urma să plecăm mai departe spre patria noastră: Mustafa Hamu avea să ne ducă la Derik, la graniţa irakiană.
— Dar nu avem paşapoarte, am obiectat eu.
— Nu-i nimic, zise el. PKK-ul, care controlează teritoriul pe partea noastră, şi luptătorii peshmerga pe partea irakiană s-au înţeles să îi lase pe yazidiţii care se întorc
—— 205 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
acasă să treacă şi fără acte.
— Şi de unde o să ştie ei cu suntem yazidite? am întrebat plină de naivitate.
— Vă vor recunoaşte, stai tu liniştită, răspunse Mustafa Hamu.
El nu mai explică şi ce anume voia să spună cu asta.
Dar, pentru prima dată, mi s-a trezit suspiciunea că toţi din acea regiune ştiau ce făcea SI-ul cu fetele yazidite şi la ce chinuri eram supuse. Îmi era ruşine până la cer şi înapoi. Şi deopotrivă mă enervam din cauză că mă
ruşinam. La urma urmei, nu făcusem nimic greşit. Dar oare şi familiile noastre vor privi lucrurile astfel?
Destul de târziu seara, ne bătu la uşă Mustafa Hamu şi ne informă că pornim la drum. De ce anume să trecem graniţa noaptea – când, aparent, totul era în regulă, asta nu o prea înţelegeam. Poate că „tratatul” despre care vorbise el se referea la câţiva cunoscuţi ai lui Mustafa Hamu, pe care îi plătea corespunzător.
Am mers aproximativ o jumătate de ceas cu maşina lui.
Apoi am ajuns la Eufrat. Podul, care traversa pe timp de pace fluviul, fusese dinamitat de către sirieni. Am pornit astfel pe cursul apei în sus, până când am dat de un loc relativ îngust, în care trebăluia un bărbat prin întuneric la o ambarcaţiune cu motor. De bună seamă că era un cunoscut al lui Mustafa Hamu, fiindcă se salutară printr-o strângere de mâini. Bărbatul ne făcu semn să urcăm în barca lui. Însoţitorul nostru nu făcu niciun gest cum că ar vrea să ne conducă.
— Vom trece ilegal peste graniţă? l-am întrebat.
— Nu, totul e aranjat, susţinu el.
