Mama dădu aprobator din cap.
— Da, Farida, foloseşte-te de această şansă, mă încurajă
ea. Poţi începe o nouă viaţă acolo.
Mă privi insistent.
— Aici nu o mai poţi lua de la capăt, asta o ştii. Oamenii sunt prea închistaţi în vechile tipare, iar cu musulmanii nu vom cădea niciodată la pace.
Simţeam nesiguranţa care se strecura în mintea mea. Să
fie adevărat ceea ce spunea? încerca într-adevăr să mă
convingă să-mi părăsesc pentru totdeauna familia, patria şi locul în care se întâlneau toamna cei şapte îngeri?
— Mă sfătuieşti cu adevărat să plec? am vrut să mă
asigur.
— Da, asta te sfătuiesc să faci, Farida. Te sfătuiesc pe tine, pe Evin şi pe toate fetele care au fost în prizonierat.
Am privit în pământ. Mama vorbea despre stigmatul nostru. Aici, în Irak, vom fi mereu urmărite de el.
— Poate că aş termina şcoala în Germania, mi-am zis cu
—— 228 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
voce tare şi aş putea apoi să studiez matematica…
— Du-te, zise mama hotărâtă. Dumnezeu şi-a pus mâna asupra ta şi te-a ocrotit, aşa cum te-a ocrotit mereu.
—— 229 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Epilog
Din vara anului 2015 trăiesc în Germania. De la Arbil, oraş aflat în Irak, sunt doar patru ore de zbor. Însă cele două ţări se află în două lumi diferite: una este dominată
de război, în cealaltă domneşte pacea. Ai putea crede că am fost norocoasă să călătoresc în sfârşit spre pace. Dar schimbarea cu această lume necunoscută nu mi-a fost deloc uşoară. Evin era într-o situaţie similară. În plus, din păcate, am fost repartizate în oraşe diferite, astfel încât nu mai puteam fi împreună. Dar vorbeam la telefon cât de mult puteam şi ne trimiteam mesaje.
În Germania, totul e altfel: vremea, mâncarea, mirosurile, însă, mai ales, oamenii. Asistenţii sociali care m-au preluat de la aeroport mă duseră într-un orăşel din această ţară europeană. Un oraş drăguţ, dar complet străin. Mai întâi, am fost cazată împreună cu alte fete într-o mănăstire. Surorile ordinului s-au ocupat într-un mod emoţionant de noi. Şi, chiar dacă aveau o altă credinţă
decât noi, nu aveau nimic împotrivă să ne ducem la îndeplinire ritualurile noastre religioase sau rugăciunile aferente. Ba chiar ne încurajau să o facem, probabil fiindcă
ştiau câtă forţă îţi poate oferi religia. M-au înscris la un curs de limba germană şi m-au invitat să vorbesc cu un psiholog despre drama prin care am trecut. Mai întâi, nu am vrut. Credeam că era mai bine să uit cele întâmplate.
Voiam să las în urma mea groaza. Însă ea mă urmărea până şi în Germania. Fiindcă o aveam în mine.
După câteva şedinţe mi-am dat seama că îmi făcea bine să vorbesc – chiar dacă nu era mereu plăcut. Într-un fel misterios, discuţiile m-au ajutat să mă eliberez. În sfârşit, puteam plânge. Puteam să-mi jelesc morţii – şi pe mine însămi. Jelesc tot ceea ce am pierdut şi ce am lăsat în
—— 230 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
urma mea. Şi uneori mă simt foarte obosită, atât de obosită, încât nu ştiu dacă mai am puterea de a merge mai departe.
Însă atunci decid din nou că viaţa mea trebuie să
continue, în ciuda tuturor fricilor. Nu le voi oferi torţionarilor mei satisfacţia triumfului de a-mi fi distrus viaţa. Între timp, merg din nou la şcoală. De fapt, ar fi trebuit să fiu în clasa a douăsprezecea, dar, fiindcă
germana mea nu este una perfectă, am decis să repet clasa a unsprezecea. Şi la matematică sunt din nou cea mai bună din clasă – pe de altă parte însă, cunosc deja materia şi e mai uşor pentru mine. Colegii şi profesorii mei sunt cu toţii foarte amabili cu mine, dar ei trăiesc o altă viaţă – atât de lipsită de griji.
După ce am locuit timp de câteva săptămâni în mănăstire, m-a sunat într-o seară mama. Avea veşti care m-au făcut să plâng: ea şi cu fraţii mei mă vor urma. Şi-au depus cererile de emigrare şi ele au fost aprobate. Între timp, suntem din nou reuniţi. După ce a sosit familia mea, ni s-a repartizat o locuinţă în care trăim acum cu toţii.
Sunt veşnic recunoscătoare că pot fi din nou în sânul familiei mele. Surorile au fost extrem de amabile cu noi, însă nu îi pot înlocui pe oamenii care îţi sunt dragi. Şi sunt fericită că pot şi găti din nou. Pentru că nu am suportat prea bine mâncarea germană, mama şi cu mine gătim cu schimbul mâncărurile pe care le ştim şi pe care le îndrăgim. Mâncarea şi mirodeniile aduc un suflu de patrie în locuinţa noastră.
Însă am puţin timp pentru treburile gospodăriei. Acum sunt responsabilă pentru familia mea. Şi dacă nu sunt la şcoală sau dacă nu fac temele pentru acasă, am de făcut drumuri la diverse autorităţi. La urma urmei, înţeleg deja destul de bine germana. Chiar dacă vorbitul îmi este în continuare greu, atunci când oamenii nu vorbesc prea repede sau în dialect, pot urmări deja foarte bine discuţiile.
Autorităţile continuă să se îngrijească de noi la fel de
—— 231 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
bine şi ne-au încadrat într-un program special de protecţie.
