Acesta e cel mai mare dor al meu.
— O vom face din nou, de îndată ce vei fi liberă, i-am promis. Atunci ne vom întoarce în Kocho.
— Vine cineva, mă întrerupse ea. Trebuie să închid.
Termină convorbirea brusc.
Când m-am uitat în sus, am observat că mama Nurei şi două dintre mătuşile ei intraseră în container. Mă priveau pline de aşteptări.
— Ce spune? a întrebat încet mama ei.
— Îi merge bine, am minţit. Speră să fie în curând aici, cu noi.
Mama Nurei izbucni în plâns.
— Sărmana mea fată, zise ea. A povestit ceva despre surorile ei?
Am dat din cap în semn că nu.
Nura nu a mai sunat niciodată. Bănuiesc că a fost prinsă
şi i se luase telefonul. Cu toate acestea, o aşteptam.
—— 217 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
În tabără ajungeau în fiecare zi oameni care se întorceau din prizonierat. Femei şi copii care reuşiseră să evadeze sau pe care SI-ul îi eliberase. Fetele de vârsta mea erau complet distruse din punct de vedere psihic. Ştiam de ce.
Multe dintre ele îşi curmau suferinţa şi ruşinea încercând să-şi pună capăt zilelor. Sau recurgeau la automutilare.
Afrah era ocupată până peste cap. Ne rugă, pe mine şi pe Evin, să vorbim cu nou-venitele şi să le insuflăm curaj.
— Înainte de toate trebuie să împiedicăm să dea vina pe ele în ce priveşte soarta lor, zise ea. Trebuie să le ajutăm să
uite de groaza prin care au trecut.
Dar asta era mai uşor de spus decât de făcut: de multe ori noaptea răsunau prin tabără strigătele celor care aveau câte un coşmar. Era de parcă torţionarii noştri încă şi-ar mai întinde mâinile lor murdare asupra noastră.
— Doar nu am făcut-o intenţionat, încercam eu să-mi conving tovarăşele de suferinţă. Nu suntem decât nişte victime, ei sunt criminalii.
Însă aveam sentimentul că vorbele mele abia dacă
ajungeau la cele mai multe dintre ele, într-atât erau de adâncite în reproşurile pe care şi le făceau. Nici Evin şi nici eu nu eram complet eliberate de aceste reproşuri autodistructive.
Erau şi unele femei mai în vârstă care reuşiseră să
evadeze. De la una dintre ele am aflat că o întâlnise pe mama în Kasel Tiu, un fost sat şiit, situat în apropiere de Tal Afar. Acolo, povestea femeia, tinerii yazidiţi erau antrenaţi ca soldaţi. A trebuit să mă gândesc imediat la cei doi fraţi mai mici ai mei şi în mine se născu o bănuială
teribilă: să fi reuşit SI-ul să-i atragă de partea lor? Luptau între timp aceştia de partea criminalilor?
— Umblau după copiii noştri, confirmă femeia temerile mele cele mai sumbre. Le-au spălat băieţilor creierul. Au fost îndoctrinaţi şi au trebuit să se convertească la islam.
Pe fete le-au lăsat în pace din punct de vedere ideologic, dar le-au abuzat din punct de vedere sexual, chiar şi pe
—— 218 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
cele foarte tinere, care abia dacă împliniseră nouă sau zece ani. Sunt nişte criminali.
Scuipă scârbită. Ultima dată o văzuse pe mama la marele târg din Moşul.
— Acolo eram femeile ţinute prizoniere. Şi atunci le-au sortat pe cele care trebuiau să rămână în prizonierat şi pe cele care puteau pleca.
Nu ştiam ce să cred din aceste informaţii. Pe de-o parte, eram fericită că aveam în sfârşit o confirmare a faptului că
mama trăia. Dar în ce condiţii? I-am povestit lui Serhad cele auzite, pentru a-i da şi lui o speranţă. Acesta se închisese foarte mult în sine, la noi, în tabără, şi avea un comportament extrem de rezervat: avea un chip întunecat, astfel încât abia dacă te mai apropiai de el. Însă, uneori, această mască era dată la o parte.
— E adevărat? întrebă el. Mi-aş dori să o pot ajuta!
— Nu poţi, i-am zis prevăzătoare.
I-am ascuns lui Serhad faptul că au dus-o pe mama la târgul de sclavi. Şi că, de bună seamă, SI-ul îi pregătea ca soldaţi pe fraţii noştri. Mă temeam că nu va suporta aceste detalii.
Şi aşa, Serhad fusese complet răvăşit de această veste.
Primul său reflex a fost acela de a se alătura luptei brigăzilor kurde, pentru a elibera teritoriul în care se afla mama.
