— Şi ce facem după ce am ajuns pe cealaltă parte?
— Sunteţi aşteptate acolo.
— De către cine?
Mustafa Hamu tăcu. De bună seamă că voia să ne chinuie. Dar noi ştiam deja că intrase în contact cu familiile noastre pentru a-şi primi banii. De aceea, această
—— 206 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
înştiinţare vagă ne frământă destul de mult. Oare cine ne va prelua în partea irakiană? Am urcat nerăbdătoare în barcă, iar căpitanul pomi motorul.
Mustafa Hamu se uită după noi, când am pornit pe marele şi întunecatul râu. Şi am mai văzut cum ne făcea de pe mal cu mâna în semn de rămas-bun.
— Mult noroc! strigă el. Voi aştepta aici, până când voi fi sigur că aţi ajuns pe cealaltă parte.
Ne mişcăm pe suprafaţa întinsă a apei, însoţite de răpăitul motorului şi de mirosul de motorină. Eram cuprinsă de o euforie ciudată, la gândul că voi păşi din nou în patria mea. Pe când ne apropiam de mal, am descoperit că acolo se găsea un grup întreg de oameni, care ne aştepta sosirea. Am căutat mâna lui Evin, care era la fel de rece ca şi a mea.
Cineva ne întinse mâna şi ne ajută să coborâm pe mal din barca şubredă.
— Farida, am auzit atunci o voce cunoscută.
Cu toate acestea, nu am ştiut în prima clipă cine era bărbatul care vorbea cu mine.
— Farida, tu eşti, copila mea? întrebă el nesigur.
Atunci l-am recunoscut pe unchiul Adil, fratele mai mare al tatălui meu. În ciuda întunericului am putut observa că
slăbise foarte mult şi că faţa îi era mult mai ridată decât mi-o aminteam eu. I-am sărit în braţe.
— Unchiule Adil, unchiule Adil, am strigat şi am izbucnit în lacrimi.
Unchiul meu plângea de asemenea.
— Doamne ajută că trăieşti, copila mea, zise el. Credeam cu toţii că ai murit.
Mă strânse foarte tare în braţe şi mă mângâie pe cap.
— Trăieşti, trăieşti, murmura el întruna. Orice altceva nu mai contează. Totul o să fie bine acum, Farida.
Dar eu abia dacă mai auzeam ce spune. Nu mă puteam opri din plâns.
—— 207 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Capitolul 9
NICIUN ACASĂ, NICIUNDE
Toate fetele fură întâmpinate de rudele lor. Pe Evin o aşteptau fratele ei Fansar şi verişorul Hamid, care veniseră
cu acelaşi taxi cu unchiul meu. În nebunia generală, abia dacă am mai apucat să ne luăm rămas-bun cum se cuvine de la celelalte fete.
— Mulţumesc, Fanda, îmi spuse micuţa Besma, înainte ca drumurile noastre să se despartă.
Am dat conspirativ din cap şi ştiam: nu se referea la ajutorul dat la evadare sau la compresele de pe gambe, ci la sfatul cu foarfecă.
— Nu uita niciodată că eşti foarte puternică, micuţo! am spus şi am sărutat-o pe frunte.
Apoi am urcat în taxi, unde se aflau deja unchiul meu, Evin şi ceilalţi, pentru a ne începe călătoria spre casă. Dar nu ne întorceam acasă. Nu mai exista niciun acasă.
Unchiul Adil îmi mărturisi că vom locui cu el şi cu soţia lui, Hadia. Stăteau într-un container în tabăra de refugiaţi din apropierea oraşului Dohuk. Satul nostru, Kocho, care se afla la exact o sută şaptezeci de kilometri mai la sud-vest, era în continuare sub ocupaţia Statului Islamic. Auzind acestea, mi s-a fileu! o frică teribilă.
— Şi părinţii mei? am îndrăznit în cele din urmă să
întreb.
— Nu ştim exact, Farida. Mama şi fraţii tăi mai mici sunt, probabil, în continuare în prizonierat. Bănuim că în Tal A far sau în Moşul.
Am simţit o lovitură în piept. Sărmana mea mamă! Oare îi mergea la fel ca şi mie? Fusese luată şi ea ca sclavă? Cel mai bine m-aş fi oferit teroriştilor la schimb pe loc, pentru
—— 208 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
a o scăpa. Fiindcă, oare cum să mă pot bucura de propria mea libertate, ştiind că ea este în continuare în prizonierat?
