Pe cel de-al doilea, irakianul îl cără la etajul de sus.

— Ca să fie mai confortabil pe aici, nu-i aşa, fetelor? zise el jovial.

Bărbatul care le adusese pe Lena şi pe Amna îşi luă din nou rămas-bun. După ce închiseră cu grijă uşa în urma lui, ceilalţi doi ne poftiră, bine-dispuşi în „bucătărie” – sau, mai bine spus, în ceea ce mai rămăsese din ea. Ne dădură

câte o sticlă de suc de portocale, o băutură de bun venit, ca să zicem aşa. De bună seamă că se simţeau siguri că nu aveam nicio şansă de a scăpa. Ne dezlegară chiar şi legăturile, ca să putem bea mai bine. Când Abu Afram observă rănile de la încheieturile mele, zise:

— Ei, ce-i cu asta? A încercat mica noastră sălbatică să

facă prostii? O să ţi le scoatem imediat din cap.

Râse.

M-am prefăcut că nu înţeleg un cuvânt. Nici nu m-am atins de sucul de portocale, fiindcă eram convinsă că

libianul pusese în băutură droguri, care să ne liniştească.

Era ca un pahar de otravă care îţi era adus – şi pe care nu trebuia în niciun caz să-l atingi. În timp ce prietena mea bea cu înghiţituri mici, precaute, mă gândeam disperată ce anume puteam face pentru a scăpa totuşi din acea situaţie.

Fiindcă era mai mult decât evident ce aveau de gând cu noi; huna lor dispoziţie ne confirma cele mai teribile temeri.

După ce Evin şi Amna îşi terminară băuturile, Abu Afram le porunci să meargă la etajul superior şi să-i aştepte pe el şi pe colegul lui. Evin, care stătea foarte aproape de mine, îmi aruncă o privire disperată. Mi se rupea inima; voiam atât de mult să o ajut!

Atunci mi-a venit dintr-odată o idee: am întins mâna la spate şi am lăsat ranga să alunece din mânecă. I-am dat-o prietenei mele pe neobservate, care o ascunse imediat sub voalul ei.

—— 102 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Îi dai una peste cap cu asta, i-am şoptit eu în kurdă.

— Nu-ţi face griji, o să-l omor înainte să poată face ceva, răspunse ea tot cu o vocea joasă.

Într-adevăr, bărbaţii nu observară nimic din toată

această acţiune.

— Hai, hai! Grăbiţi-vă! insista Abu Afram.

Privirea libianului era nerăbdătoare. Îmi dădea impresia unui animal de pradă flămânzit. Aproape că îi puteam mirosi lăcomia de sex. Asta mi se păru înfiorător de respingător: totul, dar absolut totul era dezgustător la acest bărbat.

Evin urcă treptele sus. Probabil că voia să împiedice să i se vadă arma, ranga de fier. Însă cealaltă fată, Amna, rămase locului ca hipnotizată, până când Abu Afram îi dădu o palmă şi o trase cu forţa spre scări. Eleas îl ajută să

o ducă sus. Pe faţă îi curgeau lacrimi de furie şi de disperare. Însă, fireşte că forţa ei nu era suficientă, pentru a li se împotrivi celor doi. Abia o dusese Eleas pe Amna sus, că se şi întoarse înapoi, pentru a ne mâna, pe Lena şi pe mine, în încăperea în care fusesem închisă cu Evin.

Acolo se aflau deja pe jos covorul cel nou şi cearşafurile.

Am strâns în mâini sticla mea de suc de portocale, în timp ce intram în cameră.

— Faceţi-vă comode. Ajungem imediat şi la voi, anunţă

el.

Apoi încuie uşa pe dinafară şi ne găseam prinse ca într-o capcană. Nu mai era nicio cale de scăpare. Lena şi cu mine nu am schimbat niciun cuvânt. Pe noi două nu ne lega aceeaşi relaţie de încredere care exista între Evin şi mine, de aceea nici nu aveam nimic să ne spunem. Nu ştiam cum îi merge. Însă eu aveam în acea clipă sentimentul că sunt absolut singură pe lume. Pe Lena, care stătea alături de mine pe covor, nici nu o percepeam cu adevărat. Însă cu atât mai mult urletele şi zgomotele de luptă care ajungeau la noi de sus. Draga mea Evin urla de parcă i-ar fi tăiat cineva beregata. Era insuportabil. Voiam atât de mult să o

—— 103 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

ajut! Dar nu puteam face nimic.

Decisă să pun capăt grozăviilor, am spart sticla de suc de portocale, pe care o luasem din bucătărie, de pardoseala încăperii. Lena mă privea. Credea, probabil, că vreau să

folosesc sticla spartă pentru a mă apăra, atunci când vor veni bărbaţii la noi.

— O să-i omorâm, îmi zicea ea – şi-mi arăta că şi ea mai avea sticla asupra ei. Însă eu ştiam că era imposibil – cu

„armele” noastre improvizate am fi la fel de puţin pe măsura bărbaţilor, cum erau sus Evin şi Amna.

Nu exista decât o singură cale de a scăpa de profanare: moartea. De aceea, m-am decis să-mi pun capăt zilelor. Era singurul lucru pe care îl mai puteam face pentru a-mi salva onoarea şi pe cea a familiei. Mă gândeam la tata care ne spunea mereu, copii fiind, că valorile morale şi religioase sunt cele mai de preţ lucruri pe care le avem de apărat.

— Orice altceva în viaţă nu contează, ne zisese el.

În acea clipă, nu ştiam dacă mai trăia sau nu. Dar asta nu avea nicio importanţă. Voi respecta într-un fel sau altul aceste principii. Dacă ar afla vreodată familia mea de asta, ar fi cu siguranţă foarte mândră de gestul meu. Şi dacă ar fi să nu o ştie niciodată, ar fi decizia corectă, fiindcă voi muri nepătată. Acest gând mă umplea de o pace interioară

profundă.

M-am culcat aşadar sub cearşaf şi m-am prefăcut că

dorm. Lena se culcă lângă mine. Nu bănuia ce aveam de gând să fac. Am întins mâna după sticla spartă de lângă

mine. Am ales ciobul cel mai ascuţit şi l-am dus la încheietura stângă. L-am împuns în came, liniştită şi decisă, trăgându-l cu o smucitură spre dreapta. Am observat îndată cum a început să ţâşnească sângele. Am vrut neapărat să tai artera dreaptă, înainte ca puterile să

mă părăsească. În mod ciudat am acţionat complet raţional precum un doctor care face o amputaţie. Azi sunt de părere că pe atunci nu am simţit niciun fel de dureri.

În curând am ameţit şi am fost cuprinsă de o senzaţie de

—— 104 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

amorţeală plăcută. Aparent pierdeam repede foarte mult sânge. Abia acum îşi dădu Lena seama că era ceva în neregulă cu mine.

— Eşti foarte palidă. Ce-i cu tine? întrebă ea speriată.

— Plec, i-am răspuns. Plec pentru totdeauna. Te rog, ai grijă de prietena mea, Evin.

Atunci, ea observă ambele capete ale cearşafului sub care zăceam îmbibate de sânge. Începu să zbiere: