— Ca să ne trezim căsătorite cu un criminal musulman?
Cu ucigaşul taţilor şi fraţilor noştri?
— Mai bine mor! îmi dădu Evin dreptate.
— E adevărat: am fi dezonorate pe veci, zise o fată
căzând pe gânduri. Dar poate că oricum vom fi.
— Taci! am strigat la ea. Nici măcar să gândeşti una ca asta nu ai voie. Înainte ca ei să ne atingă, ne vom lua viaţa.
Am tăcut. Fiecare dintre noi s-a cufundat în propriile ei gânduri, întunecate. Însă un lucru ne-a devenit limpede: în cazul în care vreun luptător ŞI ar vrea să ne ia de nevastă, viaţa noastră s-ar sfârşi. Am abate ruşinea asupra familiilor noastre şi am fi excluse din comunitate. Niciun bărbat yazidit nu ar mai dori după aceea să se însoare cu noi. Nu trebuia să permitem să se ajungă la asta. Ne eram datoare nouă înşine, precum şi familiilor noastre.
La puţin timp după aceea, două autobuze opriră în faţa intrării casei în care eram ţinute prizoniere. Bărbaţii ne împinseră jos pe scări, apoi în faţa casei unde făcură din nou un cordon, astfel încât niciuna dintre noi să nu poată
fugi într-o altă direcţie.
— Haideţi, haideţi! O porniţi din nou la drum, ne mânară
ei de la spate.
— Unde ne duceţi?
— O să vedeţi.
Observând autobuzele, a trebuit să mă gândesc la felul în care fuseseră ridicaţi bărbaţii, la care fusesem martoră.
Am rămas împietrită şi nu dădeam niciun fel de semn că
—— 78 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Intenţionam să mă urnesc de acolo.
— Atât timp cât nu-mi spuneţi, nu merg niciunde, le-am spus eu.
— Oho, ba da, şi ai să vezi şi cum, zise unul dintre soldaţi şi mă lovi cu puşca lui.
Am urlat de durere.
— Vă vom duce înapoi la părinţii voştri, spuse unul dintre colegii săi.
— E adevărat? întrebă Evin.
— Da, la mamele voastre la Tal Afar.
Râse.
— Spune prostii. Vă ducem în Siria, susţinu un altul. Vă
vom vinde la târg.
Şi cel de-al doilea bărbat râse, astfel încât nu-mi puteam face iluzii despre cine spune adevărul. Probabil niciunul din ei. Celelalte fete fură cuprinse de panică. Unele încercară să fugă înapoi în casă. Voiau orice, doar să nu plece mai departe.
— Gata cu smiorcăiala! urlă unul dintre bărbaţi.
Urcarea!
Ne împinseră cu forţa în vehicule. Ţineam strâns mâna lui Evin, astfel încât am ajuns cel puţin în acelaşi autobuz.
Asta mă consolă cât de cât. Indiferent ce aveau de gând cu noi, cel puţin prietena mea îmi era alături. În acea clipă era cel mai important lucru pentru mine.
Am plecat într-o coloană spre vest, spre soarele care apunea şi spre patria noastră: o maşină ne deschidea drumul, o alta închidea coloana. Trei oameni ai SI-ului, de aproximativ douăzeci de ani, fuseseră puşi să ne supravegheze; călătoreau cu noi în partea din spate a autobuzului şi nu ne scăpau din ochi. Nu am lăsat nicio clipă mâna lui Evin.
Mai întâi am ajuns la Tal Afar, locul în care se presupunea că au fost duse mamele noastre. Am fost cuprinse toate de o nelinişte plină de speranţe. Poate că
totuşi tânărul nu minţise? Poate că ne vom revedea
—— 79 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
familiile? Şi Evin era foarte agitată, fiindcă mama şi surorile ei s-ar fi aflat, aparent, acolo. Însă autobuzul nu opri, ci îşi continuă drumul spre Sinjar.
Destul de curând eram la poalele masivului în care se refugiaseră atâtea rude de-ale noastre. Să fi fost şi ele duse, între timp, acolo? Voiau poate bărbaţii aceia să ne lase acolo? Nu ne doream nimic mai arzător! Chiar şi sălbăticia acelor munţi ni se părea mai bună decât să
rămânem ostaticele acelor barbari.
