grupului din oportunism, atunci când acesta cucerise nordul Siriei. Dar din păcate nu ezitau să abuzeze de noua lor putere: posibilitatea de a ne cumpăra drept „sclave”
reprezenta pentru ei o aventură palpitantă.
Atunci când observam că vreun bărbat se interesa de noi, încercam să-l speriem: începeam imediat să urlu şi să
lovesc în jur, de îndată ce mă atingea cineva. Ei trebuiau să
ştie pe loc că nu le voi îndeplini de bunăvoie dorinţele.
Evin, care îmi era mereu alături, dar care din cauza vârstei nu era la fel de căutată îi avertiza că sunt bolnavă. Ceea ce nu era doar o invenţie: fiindcă nu-mi puteam lua medicamentele, aveam în acea perioadă câteva atacuri grave de epilepsie. De fiecare dată am luat bătaie pentru ele. Dar, cu timpul, paznicii mei pricepură că nu puteam face nimic împotriva lor şi că aveam nevoie urgent de o îngrijire medicală.
— Spune-le bărbaţilor că Farida e sora ta, îi sugeră unul dintre ei lui Evin. Poate că atunci vă iau pe amândouă.
Era limpede că nu voiam să ajungem în „posesia” unuia sau a mai multor infractori nici împreună, nici despărţite, însă cu cât eram mai puţine fete, cu atât situaţia devenea mai periculoasă pentru noi. La prezentări, era o ofertă din ce în ce mai limitată. Ştiam că nu mai putem împiedica la nesfârşit ca inevitabilul să se producă.
— Trebuie să plecăm de aici, i-am zis lui Evin. Trebuie să
găsim o modalitate de a scăpa de aici.
Împreună cu celelalte fete rămase, ne gândeam dacă am reuşi să-i învingem pe paznicii din faţa porţii. Ei bănuiau deja că puneam la cale ceva şi încercau să ne inspire teamă.
— Dacă încearcă vreuna dintre voi să fugă, o vom
—— 90 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
împuşca pe loc, ne avertizau ei.
— Cu toate astea, trebuie să încercăm, spuneam eu.
Când vor deschide data viitoare poarta pentru clienţi, ne năpustim asupra lor şi îi dezarmăm.
Evin şi celelalte mă priveau disperate.
— Şi cum vrei să o facem? Prin poartă au loc cel mult două dintre noi, obiectară ele. Astfel am fi prea puţine pentru a ne măsura cu cei de afară.
Aveau dreptate, îmi spunea creierul meu de matematician: de îndată ce vor ieşi primele fete, vor fi prinse de bărbaţi, înainte ca altcineva să părăsească hala, iar poarta se va închide din nou. Nu avea să meargă. Mă
gândeam febril, cum am putea-o face altfel. Nu era oare o altă cale? Am cercetat întreaga clădire, în speranţa că vom găsi o cale de scăpare. Insă singura fereastră era ferecată
cu zăbrele solide, iar zidurile din curtea interioară erau prea înalte pentru a ne căţăra pe ele. Nimic. Apoi întâmplarea ne veni în ajutor. Dintr-odată, Evin se năpusti din încăperea învecinată în hală. Părea să fie neobişnuit de veselă şi îşi ţinea mâinile încrucişate la spate.
— Am găsit ceva! anunţă ea.
— Ce anume? am întrebat-o curioase.
— Asta!
Ne arătă triumfătoare un cleşte.
— Extraordinar! Unde l-ai găsit?
— Într-o cutie de carton, în spatele unuia dintre rafturi.
De bună seamă că îl uitase cineva acolo.
Situaţia noastră arăta acum complet diferit: cu un cleşte puteam încerca să spargem lacătele uşii, noaptea când paznicii noştri dormeau. Dar ce se întâmpla dacă se trezeau din cauza zgomotului? Atunci sigur ne-ar fi pedepsit. Era o acţiune periculoasă. M-am mai gândit o dată şi îmi veni o idee mai bună: vom rupe cu cleştele zăbrelele de la fereastra care se afla de cealaltă parte a clădirii. Şi apoi am putea scăpa toate trecând Eufratul.
Era un plan genial. Numai gândul că ar putea avea
—— 91 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
succes ne ridica moralul. De îndată ce simţirăm că nu mai eram supravegheate, Evin şi cu mine am început să forţăm zăbrelele cu cleştele. Mai întâi, am încercat să le tăiem. Dar erau prea groase. Apoi ne-am concentrat pe a le îndoi într-o parte şi a crea astfel un spaţiu de trecere pe sub ele. Însă
era mai greu decât ne imaginaserăm. Metalul se dovedi extrem de rigid şi de robust. Evin îmi aruncă o privire descurajată. Oare să nu ne ajungă, până la urmă, forţa trupurilor noastre ca să învingem duritatea materialului?
— Hai, continuă, am încurajat-o eu. Nu trebuie să
renunţăm. Pur şi simplu trebuie să reuşim.
Făceam cu schimbul. Între timp, celelalte fete ţineau sub observaţie uşa de la intrarea în hală, pentru a ne putea avertiza la timp, în cazul în care s-ar apropia paznicii noştri. Am îndoit zăbrelele deja destul de mult, când ele dădură alarma. O fată alergă spre noi.
— Încetaţi imediat, ne avertiză ea. Vin!
Am ascuns în grabă cleştele sub fusta mea şi ne-am dus la celelalte. Deja se auzea zgomotul lanţurilor, iar uşa de metal se deschise. Paznicii noştri aduseră doi bărbaţi în hală. Nu voi uita niciodată imaginea lor.
Unul din ei era un luptător al SI-ului din Libia: era slab, mare şi avea o expresie crudă întipărită pe faţă. Purta deopotrivă o barbă lungă, precum şi un păr lung şi neîngrijit, aşa cum era obiceiul la ŞI. Se numea Abu Afram, din câte am înţeles din comentarii. Mi s-a părut dezagreabil de la bun început. Cel de-al doilea era un individ cu pielea deschisă la culoare şi gras, pe nume Eleas, care provenea din patria mea: era un irakian din Moşul şi nu arăta a luptător clasic al SI-ului, fiindcă era bărbierit şi avea părul tuns scurt. Cu toate acestea, cei doi se purtau ca şi cum ar fi fost prieteni sau colegi, însă libianul era cel care dădea mereu tonul.
Cei doi mergeau ţepeni printre rândurile care, după cum am spus, se cam răriseră între timp. Nu mai eram decât aproximativ patruzeci de fete. Bărbaţii se opreau înaintea
—— 92 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
mai multora dintre noi. Abu Aflam le atingea feţele şi picioarele – pentru „a testa calitatea”, după cum spunea el.
În special Amna şi Lena păreau să-i placă. Am devenit dintr-odată foarte agitată: voiam să le luăm pe prietenele noastre cu noi, dacă am fi reuşit să fugim în acea noapte.
Acest bărbat nu trebuia să le ia.
— Una e mai drăguţă ca alta, îi zise el irakianului. Cum te decizi în cazul ăsta, Eleas?
— Luaţi pur şi simplu mai multe dacă vă este aşa de greu să alegeţi, fură de părere paznicii noştri.
Am observat lăcomia de pe chipurile bărbaţilor; erau încântaţi de propunere.
