— Oho, să vezi cum o să intri, zise arabul şi mă împinse brutal cu patul puştii în direcţia autobuzului. Am lovit orbeşte în stânga şi în dreapta. Atunci se înfurie. Bestie mică, zise el. O să-ţi scoatem fumurile din cap!
Împreună cu un alt bărbat, îmi prinseră braţele la spate şi mă duseră în autobuz, în vreme ce urlam şi mă apăram de parcă m-ar fi tras în ţeapă.
— Ce înseamnă asta? le-am strigat. Dacă vreţi să mă
omorâţi, puteţi să o faceţi la fel de bine şi aici.
— Dar nu avem de gând să te omorâm, răspunseră
bărbaţii şi râseră. Ce risipă mare ar mai fi şi asta!
—— 69 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Trântiră uşa în spatele nostru şi şoferul autobuzului pomi motorul. Era însoţit de doi luptători ai ŞI îmbrăcaţi în negru, care ne-au păzit pe timpul călătoriei. Când autobuzul se puse în mişcare, noi, fetele, eram scoase din minţi de groază. Câteva dădeau înnebunite cu pumnii în ferestre. Altele erau atât de disperate, încât se dădeau cu capetele de geamuri. Preferau să moară, decât să-şi privească viitorul în ochi. Dar nimănui nu-i păsa de chinul nostru. Nimeni nu ne auzea strigând după ajutor.
Am plâns tot drumul. După indicatoarele rutiere am observat că autobuzul mergea în direcţia Moşul.
— Unde ne duc? Ce au de gând cu noi? întrebă Evin printre sughiţuri.
Nu ştiam ce să răspund. Deşi bănuiam ceea ce ne aştepta, nu voiam să spun cu voce tare. La televizor auzisem că ŞI luase fete din regiunea Sinjarului, pentru a le oferi luptătorilor lui drept soţii. Să ne aştepte cu adevărat această soartă? Ideea era atât de îngrozitoare, încât nici măcar nu puteam duce până la capăt acest gând.
Nu, nu se putea întâmpla una ca asta. Era pur şi simplu de neconceput. Aşa ceva vedeai doar la televizor, nu şi în viaţa de zi cu zi. Evin şi cu mine nu puteam să fi ajuns în situaţia asta.
— De îndată ce deschid uşile, o luăm la fugă, i-am zis.
— Dar va fi în mijlocul teritoriului controlat de SI.
— Găsim noi o cale. Trebuie să încercăm.
Bănuiam că momentul în care se va deschide uşa va fi singura ocazie de a mai scăpa de soarta noastră. De aceea, am implorat-o pe Evin să o facem.
După o vreme, am ajuns în cartierele mărginaşe ale Mosulului. Se lăsase deja întunericul. O coteam de-a curmezişul străzilor, care nu arătau la prima vedere altfel decât le ştiam de la vizitele mele anterioare. Fusesem deja cu mai multe ocazii în Mosul. De cele mai multe ori în compania tatălui meu, care avea câte ceva de rezolvat aici.
Însă de această dată erau în mod evident mai puţini
—— 70 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
oameni pe străzi ca în trecut. Femei nu am văzut, probabil din cauza orei târzii, absolut niciuna. În schimb, erau multe puncte de control, deasupra cărora flutura steagul negru. Acolo erau postate de pază miliţiile, pentru ca nimeni să nu se apropie fraudulos de oraş sau să iasă din el. Curajul îmi pieri: ne găseam într-adevăr în mijlocul noului imperiu al ŞI. Cum să mai scăpăm vreodată din acest oraş păzit aidoma unei fortăreţe?
Autobuzul mai merse o vreme prin inima oraşului, până
când opri pe strada întunecată a unui cartier rezidenţial.
Uşa se deschise. Sosise clipa.
— Hai, coborârea! porunciră bărbaţii.
Majoritatea fetelor ezitară. Am prins-o de mână pe Evin şi ne-am năpustit afară.
Acolo ne aştepta deja un grup de bărbaţi înarmaţi. M-am uitat agitată împrejur, pentru a vedea încotro am putea fugi. Dar ei observară imediat ce aveam de gând să facem şi ne tăiară calea, formând un fel de coridor.
— Pe acolo, zise unul şi ne împinse spre uşa de acces a unei case cu mai multe etaje, aflată la numai câţiva metri depărtare.
Nu exista nicio posibilitate de a o apuca pe un alt drum.
Aşadar, am pătruns în clădire. Părea să fie o casă de locuit absolut normală, însă extrem de încăpătoare. În camere se găseau canapele şi fotolii, pe jos erau covoare; erau până şi cearceafuri şi paturi. Însă toate încăperile erau înţesate de fete. Toate yazidite, de vârsta noastră. Asta mi-o trădau deopotrivă hainele lor, precum şi felul în care vorbeau, însă ele proveneau din alte sate, din împrejurimile munţilor Sinjar. Că fuseseră şi ele răpite, o puteam recunoaşte foarte bine după starea de deznădejde în care se aflau: câteva se loveau disperate pentru că ajunseseră în această situaţie.
— Daţi-ne imediat drumul, le-am strigat eu bărbaţilor.
Vrem să ne întoarcem la Kocho!
Asta li se păru amuzant.
—— 71 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Dar noi vrem să vă avem, mult mai bine, pentru noi!
— Nu aveţi niciun drept să o faceţi! Duceţi-ne de îndată
înapoi la familiile noastre!
— Familiile voastre au murit. Noi suntem acum responsabili pentru voi.
