ei de la spate.

— Unde ne duceţi?

— O să vedeţi.

Observând autobuzele, a trebuit să mă gândesc la felul în care fuseseră ridicaţi bărbaţii, la care fusesem martoră.

Am rămas împietrită şi nu dădeam niciun fel de semn că

—— 78 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Intenţionam să mă urnesc de acolo.

— Atât timp cât nu-mi spuneţi, nu merg niciunde, le-am spus eu.

— Oho, ba da, şi ai să vezi şi cum, zise unul dintre soldaţi şi mă lovi cu puşca lui.

Am urlat de durere.

— Vă vom duce înapoi la părinţii voştri, spuse unul dintre colegii săi.

— E adevărat? întrebă Evin.

— Da, la mamele voastre la Tal Afar.

Râse.

— Spune prostii. Vă ducem în Siria, susţinu un altul. Vă

vom vinde la târg.

Şi cel de-al doilea bărbat râse, astfel încât nu-mi puteam face iluzii despre cine spune adevărul. Probabil niciunul din ei. Celelalte fete fură cuprinse de panică. Unele încercară să fugă înapoi în casă. Voiau orice, doar să nu plece mai departe.

— Gata cu smiorcăiala! urlă unul dintre bărbaţi.

Urcarea!

Ne împinseră cu forţa în vehicule. Ţineam strâns mâna lui Evin, astfel încât am ajuns cel puţin în acelaşi autobuz.

Asta mă consolă cât de cât. Indiferent ce aveau de gând cu noi, cel puţin prietena mea îmi era alături. În acea clipă era cel mai important lucru pentru mine.

Am plecat într-o coloană spre vest, spre soarele care apunea şi spre patria noastră: o maşină ne deschidea drumul, o alta închidea coloana. Trei oameni ai SI-ului, de aproximativ douăzeci de ani, fuseseră puşi să ne supravegheze; călătoreau cu noi în partea din spate a autobuzului şi nu ne scăpau din ochi. Nu am lăsat nicio clipă mâna lui Evin.

Mai întâi am ajuns la Tal Afar, locul în care se presupunea că au fost duse mamele noastre. Am fost cuprinse toate de o nelinişte plină de speranţe. Poate că

totuşi tânărul nu minţise? Poate că ne vom revedea

—— 79 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

familiile? Şi Evin era foarte agitată, fiindcă mama şi surorile ei s-ar fi aflat, aparent, acolo. Însă autobuzul nu opri, ci îşi continuă drumul spre Sinjar.

Destul de curând eram la poalele masivului în care se refugiaseră atâtea rude de-ale noastre. Să fi fost şi ele duse, între timp, acolo? Voiau poate bărbaţii aceia să ne lase acolo? Nu ne doream nimic mai arzător! Chiar şi sălbăticia acelor munţi ni se părea mai bună decât să

rămânem ostaticele acelor barbari.

Când am observat că autobuzul nu opreşte nici acolo, printre noi se instală din nou neliniştea.

— Opriţi! strigară câteva fete. Lăsaţi-ne să coborâm!

Dar eu ştiam că nu ne vor lăsa să plecăm de bunăvoie.

Aşadar, am încercat să sparg fereastra cu mâna. Am lovit-o cu toată forţa. Am provocat un zgomot puternic, pe care îl auziră şi supraveghetorii noştri. Însă fereastra rămase intactă, iar mâna mă durea cumplit.

Fireşte că bărbaţii se înfuriară atunci când realizară ce aveam de gând. Unul veni spre mine şi mă lovi puternic în faţă. Apoi se aşeză între mine şi Evin, pentru a ne împiedica să încercăm să evadăm. În acelaşi timp se străduia din răsputeri să nu ne atingă. Dar şi alte fete încercau acum să spargă ferestrele.

— Lăsaţi-ne să coborâm! strigau ele. Lăsaţi-ne să murim aici, în patria noastră!

Oamenii SI-ului erau furioşi de-a binelea. Tânărul care no aşezase între mine şi Evin se ridică şi se duse în faţă, prin culoarul de pe mijloc. De acolo îşi îndreptă puşca în direcţia noastră.

— Dacă nu încetaţi imediat şi dacă nu faceţi linişte, vă

împuşc pe toate, ameninţă el.

Atunci amuţirăm.

Autobuzul îşi continuă călătoria spre vest, în direcţia graniţei ţării, pe care tata o apărase până de curând: graniţa dintre Irak şi Siria. Dar ea nu mai exista, toate posturile de grăniceri fuseseră dărâmate cu buldozerele.

—— 80 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Autobuzul nostru trecu mai departe fără niciun fel de control, de orice natură ar fi putut el fi. „Statul Islamic”, după cum îşi numeau răpitorii noştri creaţia, se întindea între timp peste mari părţi ale Irakului, dar şi ale Siriei.

După cum o spusese şi „califul” În discursul lui din Moşul, teritoriul avea acum, într-adevăr, întinderea unui stat care era mai mare decât oricare altul din regiune. Cum de se putuse întâmpla una ca asta într-un timp atât de scurt?

Cu doar două luni în urmă, locuitorii satului nostru nu ştiuseră nici măcar despre existenţa unui grup terorist, denumit ŞI.

Am mers încontinuu întreaga noapte. Şi chiar dacă eram teribil de obosite, nu ne puteam găsi liniştea: priveam pe geam, încercând să ghicesc indicatoare cu denumirile localităţilor. Voiam neapărat să ştiu unde anume eram în fiecare clipă. La un moment dat, mi-am dat seama că ne apropiam de oraşul Rakka. Metropola situată în nordul Siriei era considerată capitala Statului Islamic. Să fi fost aceasta destinaţia călătoriei noastre?

După un drum de aproape zece ceasuri, am oprit în faţa unei clădiri întinse pe un singur nivel. Era plasată în spatele unui val de pământ, pe care fusese montată sârmă

ghimpată, Clădirea era păzită de câţiva luptători ai SI-ului.

Şedeau cu pistoale şi cu mitraliere înaintea intrării formate dintr-o poartă mobilă, care se trăgea într-o parte, asigurată