în starea asta.

—— 73 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Am nevoie de medicamentele mele, am şoptit ameţită.

Sunt acasă.

Chiar şi paznicii noştri păreau să fie cam derutaţi.

— Dacă mai faci o dată asta, îţi dăm una cu puşca, mă

ameninţară ei.

Am avut nevoie de ceva vreme pentru a-mi veni în fire complet. Însă atunci îmi reveniră şi amintirile, cu întreaga lor forţă.

— E adevărat ce au spus la televizor? Că i-aţi ucis pe taţii şi pe fraţii noştri? E adevărat asta? am strigat eu la oamenii SI-ului.

— Nu, e o prostie, răspunse unul, care, probabil, voia să

fie lăsat în pace.

— N-o minţi! spuse un altul. Bineînţeles că e adevărat.

Era bărbatul care ne avertizase de la început că familiile noastre erau moarte.

— Sunteţi absolut singure pe lume: nu ne mai aveţi decât pe noi. Suntem noii voştri stăpâni.

Fetele din jurul nostru începură din nou să plângă.

— De ce aţi procedat aşa cu ei? strigară ele. Lăsaţi-ne cel puţin pe noi să plecăm!

— Am avut dreptul să-i omorâm fiindcă erau necredincioşi. Fiindcă aşa stă scris în Coran: „Ucideţi-i pe necredincioşi!”

— Şi luaţi-le femeile, adăugă un altul. De aceea, acum ne aparţineţi. Sunteţi prada noastră de război şi putem face cu voi ce vrem: nu aveţi niciun fel de drepturi.

— Asta e o minciună, am răbufnit eu furioasă. Asta e o pură invenţie.

Pur şi simplu nu-mi putea imagina faptul că islamul justifică asemenea nelegiuiri.

— Cunosc mulţi musulmani care pot confirma că nu este adevărat.

— Ba da, e cât se poate de real, insistară ei. Emirul nostru, califul, va decide soarta voastră.

M-am gândit la bărbatul cu barbă, care apăruse în

—— 74 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

videoclipul la care m-am uitat împreună cu Delan. Pe atunci, încă mai râdeam de aroganţa lui. Acum însă, acest om ne-a distrus întreaga viaţă. Unde era iubitul meu frate acum? Oare mai trăia? Şi tata? Şi Serhad? Unde o duseseră pe mama şi pe cei doi fraţi mai mici?

Evin şi cu mine nu am închis un ochi până dimineaţă.

Fiindcă nu era suficient de mult loc pe covoare ca să ne întindem, ne-am sprijinit, epuizate, spate în spate şi ne-am cuprins genunchii cu braţele. Stăteam ghemuite jos, lipite de celelalte fete. Aveam voie să părăsim încăperea doar pentru a merge la toaletă. De fiecare dată când se apropia paznicul nostru, săream în sus, speriate, fiindcă nu eram sigure de ceea ce aveau de gând cu noi în continuare. Şi, fireşte, ne aşteptam la ce era mai rău.

Cândva, dimineaţa sau la prânz, ne aduceau supă şi orez. Fiecare fată primea o porţie. Dar cele mai multe îşi lăsau farfuriile neatinse. Nici Evin şi nici eu nu voiam să

luăm hrană de la cei care ne-au răpit. Beam doar apă.

Stăteam pe jos, apatice, şi aşteptam să se întâmple ceva.

La un moment dat, veni un grup de bărbaţi bărboşi şi îmbrăcaţi, asemenea tuturor celorlalţi, în negru. Pe umerii lor se legăna un armament greu. Se zvonea că erau nişte trimişi ai califului. Mergeau ţanţoşi inspectând încăperile şi se holbau la noi fără nicio jenă. Încercam să ne ascundem, cum puteam, îndărătul voalurilor, pe care le luaserăm cu noi, pentru ca ei să nu ne poată vedea chipurile.

— Ce înseamnă asta? Doar nu sunteţi musulmane, strigară ei la noi. De ce vă ascundeţi?

— Fiindcă privirile voastre ne murdăresc, murmură

tânăra femeie care se ghemuise lângă Evin.

Nu o cunoşteam. Dar era o fată izbitor de drăguţă. Asta o puteai observa chiar uitându-te numai în ochii ei. Bărbaţii îi smulseră voalul – şi fură întru totul orbiţi de frumuseţea ei. Îi porunciră să meargă cu ei. Însă fata rămase locului, ca şi împietrită. Atunci o bătură. Începu să strige şi se feri cu mâinile. În cele din urmă, cei doi bărbaţi o prinseră de

—— 75 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

subsuori şi o târâră afară din încăpere, în timp ce ea se zbătea cu sălbăticie şi urla după ajutor.

Noi, celelalte, stăteam acolo ca şi hipnotizate şi urmăream scena.

— Porcii ăştia, mormăi Evin şi se puse în faţa mea, pentru a mă proteja.

Îşi mai aleseseră alte câteva fete, foarte frumoase. Păreau să fie interesaţi în special de cele foarte tinere.

— Aveţi mare noroc, le ziseră ei. Califul v-a ales ca să-i fiţi mirese.

După care a venit rândul celorlalte. Un bărbat mare, bărbos se proţăpi în faţa noastră. Se comporta aidoma unui conţopist.

— Înţelegeţi toate araba? întrebă el cu un puternic accent de Bagdad.

Câteva fete încuviinţară timid din cap. Majoritatea însă

nu reacţionară şi-l lăsară nelămurit.

— Taţii voştri l-au înfuriat pe Dumnezeu, zise el. Erau necredincioşi şi s-au rugat diavolului. Din această cauză

am fost nevoiţi să-i pedepsim: nu au meritat nimic altceva decât moartea.