După convorbirea telefonică, tata mai dădu de încă o rudă mai îndepărtată, care se refugiase şi ea în Siba. Însă
aceasta nu făcu decât să confirme ceea ce ne spuseseră şi mătuşile mai devreme.
— În niciun caz să nu veniţi aici, îl imploră el. Aici totul e înţesat de soldaţii SI-ului. Lupta e pierdută. Strângeţi-vă
lucrurile şi fugiţi în munţi, altminteri vă vor ucide!
Tata ascultase destul. Îi informă pe unchiul meu Adil şi pe alţi capi de familie din Kocho. Cu toţii erau de aceeaşi părere: fuga era ultima şansă care ne mai rămânea.
Am început să ne strângem lucrurile în grabă. În plus faţă de alimente, am mai depozitat în portbagajul Opelului nostru nişte pături care să ţină de cald, un fierbător de camping, două oale, cele trei kalaşnikovuri, precum şi mai multe bidoane cu apă potabilă. Am împachetat şi lucrurile noastre de preţ: hărţi, acte, bijuteriile de aur ale mamei, telefoanele. După care am fost gata de plecare. Ne-am înghesuit cu toţii în maşină. Bunicii mei au găsit locuri la unchiul Adil şi la mătuşa mea. Toţi locuitorii din Kocho au procedat asemenea nouă şi acum se găseau într-o maşină
oarecare. Vom pleca din sat în coloană, îndreptându-ne spre nord, în speranţa că vom ajunge până la munţi.
Cumva.
— Dacă întâlniţi pe drum luptători ai SI, scoateţi steagul alb pe ferestre, ne instrui tata.
Apoi, coloana se puse în mişcare. Primele maşini o luaseră deja spre ieşirea din sat, când primarul, care o pornise împreună cu noi, primi un telefon. Era de la Mohammad Salam, un bărbat cu foarte multă influenţă la noi în zonă, căruia îi spunea şi emirul. El controla mai multe localităţi din legiunea noastră, printre care şi satele yazidite Tilbanat, Til Ghasab, Hatemiyah şi Kocho. În cadrul vizitelor sale sporadice, îl văzusem şi eu în persoană: era un bărbat înalt, slab, cu un cioc ascuţit, care purta mereu straie arabe tradiţionale. Fiindcă piciorul stâng îi era paralizat, şchiopăta. Cu toate acestea, îmi
—— 55 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
inspira frică. Aşadar, acest om îl sună pe primarul nostru, tocmai când ne îndreptam spre ieşirea din sat.
— Întoarceţi-vă imediat! ordonă el. Nu aveţi voie să
plecaţi în niciun caz sau veţi plăti cu viaţa. Am ajuns la o înţelegere cu oamenii SI-ului: nu vă vor face nimic dacă
rămâneţi acolo unde sunteţi.
— Ce garanţii ne oferă?
— Aveţi cuvântul meu că sunteţi în siguranţă în Kocho, zise Salam. Deci, spune-le tuturor locuitorilor să se întoarcă. Oricum, nu aţi ajunge prea departe: SI-ul a instituit pretutindeni puncte de control. Dacă plecaţi, vor deschide focul asupra convoiului vostru. Asta e ceea ce am vrut să vă transmit.
Primarul făcu un semn prin care toate maşinile să
oprească. Unele plecaseră deja, după cum am spus.
Între cei care plecaseră se aflau şi unchiul Adil şi mătuşa Hadia. Dar majoritatea erau încă în sat. Tata şi ceilalţi bărbaţi coborâră şi-l ascultară pe primar. Noi am rămas în maşini, în timp ce ei se sfătuiau cu acesta. Printre bărbaţi domnea neînţelegerea, dacă să se bizuie sau nu pe cuvintele arabului: mulţi nu-l considerau a fi de încredere.
Unul dintre ei sună în satul yazidit Hatemiyah şi se interesă care era situaţia de acolo: locuitorii spuseră că şi lor le promisese Salam siguranţa, în cazul în care vor rămâne pe loc.
— Nu pot face nimic altceva, decât să-i reproduc cuvintele, zise primarul. Decizia trebuie să o ia fiecare familie în parte.
Dinspre strada principală se auzeau zgomotele unei lupte. De bună seamă că se trăgea asupra maşinilor care deja plecaseră. Câteva dintre ele reveniră în sat. Aveau găuri ale unor împuşcături în caroserie.
Tata se întoarse cu un chip întunecat.
— Coborâţi. Rămânem aici, zise el.
Luptătorii SI-ului formaseră un cordon de asediu în jurul satului. Împreună cu o parte din vecinii noştri arabi, aveau
—— 56 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
grijă ca nimeni să nu părăsească zona. Câţiva arabi încercară să se furişeze pe jos, pe timp de noapte, pe lângă
punctele de control. Cei mai mulţi dintre ei se întoarseră cu răni înapoi în sat. Era imposibil să treci de bariere în grupuri mai mari sau chiar cu familia. Ne-am transformat casa într-o fortăreaţă de îndată ce-am ajuns din nou acasă.
Tata, mama, cei doi fraţi mai mari şi cu mine am stat de pază pe rând sus pe acoperiş. Aveam mereu la îndemână
armele noastre, iar sacii de ciment au fost dispuşi astfel încât să ne ofere adăpost în cazul unei lupte. De-acum aşteptam un atac oricând. Altfel de ce să ne fi încercuit aşa? Ce voiau de la noi?
La două zile de la tentativa noastră eşuată de a fugi, a venit o delegaţie de arabi la noi în sat. Nu erau oameni ai SI-ului, ci musulmani din satele învecinate Gheravan, Bikatsch şi Pisik, aproximativ o duzină. Printre ei şi Salam, cel care ne sunase. Mergeau cu nişte furgonete prin sat şi îi strângeau pe toţi bărbaţii la locul de adunare din piaţă.
— Am ajuns la un acord cu luptătorii Statului Islamic, zise Salam. Nu vă vor ataca satul. Însă pentru asta, trebuie să vă predaţi armele. Aceasta este condiţia.
Nişte şoapte nemulţumite străbătură mulţimea.
— De ce să ne predăm armele? întrebă primarul. Noi suntem oameni paşnici. Avem nevoie de armele noastre doar pentru a ne apăra casa şi grădina.
Dar Salam nu lăsă loc de negocieri.
— Vom merge acum din casă în casă şi vom strânge toate puştile, anunţă el. Vă sfătuiesc insistent să vă predaţi toate armele. Altminteri tratatul nostru de pace nu mai este valabil, iar Kocho va fi atacat în următoarele douăzeci şi patru de ore. În cazul în care cineva ascunde arme în casă
sau refuză să le predea, periclitează astfel soarta tuturor celorlalţi; întregul sat va plăti pentru asta.
