Primarul fu dus înapoi jos. La scurt timp după aceea, am auzit cum îi oprit un camion mare în faţa clădirii. Bărbaţii fură mânaţi în curtea şcolii. Teroriştii urlară în acelaşi timp câteva indicaţii, ţinându-i în şah cu puştile lor. Dacă ar fi încercat careva să fugă, ar fi deschis focul asupra lui. De la fereastră am văzut cum fratele meu Delan fusese obligat să

urce, împreună cu ceilalţi bărbaţi, pe platformă. Am avut un presentiment îngrozitor.

— Ce se petrece acolo? Unde îi duc? am întrebat-o

—— 67 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

disperată pe mama.

Însă ea nu-mi răspunse.

În curând veniră un al doilea şi un al treilea camion, apoi chiar şi câteva maşini particulare, în care au fost urcaţi bărbaţii rămaşi. M-am uitat după tata şi după

Serhad, dar nu-i mai zăream. Maşinile plecară în toate direcţiile. Printre femeile din clasă se iscă panica.

— Ce înseamnă asta? Ce faceţi cu ei? îi întrebau ele încontinuu pe arabi.

— Îi ducem în munţi, susţinură ei lipsiţi de orice sentiment.

Însă apoi am auzit focuri de armă.

În depărtare, la aproximativ un kilometru de noi, se ridică un nor de praf.

— Îi omorâţi! strigă isteric o femeie tânără cu un sugar în braţe. Îi împuşcaţi!

Oamenii înarmaţi râseră pur şi simplu de ea.

— Bărbaţii voştri sunt nişte câini, zise unul, de aceea trebuie să-i omorâm.

Femeile plânseră consternate şi deconcertate. Se luau cu mâinile de cap. Niciuna nu putea înţelege cruzimea complet inutilă care ni se făcea.

Eu însămi eram şocată, încât nu eram capabilă să vărs nici măcar o lacrimă. Şi mama stătea complet împietrită şi fără să se mişte.

— Hazu hu al maktub – aşa a decis Dumnezeu, zise ea.

Este soarta noastră. Ne vor ucide şi pe noi, Farida, şi nu putem face nimic.

—— 68 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Capitolul 4

PIAŢA DE SCLAVE DIN RAKKA

Fetele de-o vârstă cu mine stăteau toate laolaltă într-un grup. Bărbaţii ne triaseră şi ne despărţiseră de familiile noastre. Aveau puştile îndreptate asupra noastră, pentru ca niciuneia să nu-i vină ideea să fugă. Le cunoşteam pe toate; erau prietene, verişoare, colege de şcoală. Şi Evin se afla printre ele. Prin deschizătura voalului pe care şi-l pusese în jurul chipului, mă ţintuiau doi ochi larg deschişi.

În ei vedeam că îi este îngrozitor de frică, aşa cum ne era tuturor. Dar nu scotea niciun cuvânt.

Bărbaţii ne porunciră să urcăm într-unul dintre autobuze. Era un autobuz normal, precum cele obişnuite la cursele din regiunea noastră. De bună seamă, SI-ul capturase mijloacele de transport în comun pentru scopurile lui. Eram convinsă că vom fi pierdute, odată ce vom fi urcat în ele. De aceea am încercat în ultima clipă să

scap din mulţime şi să fug.

— Stai!

— Nu intru acolo! Lăsaţi-mă în pace! am strigat.

— Oho, să vezi cum o să intri, zise arabul şi mă împinse brutal cu patul puştii în direcţia autobuzului. Am lovit orbeşte în stânga şi în dreapta. Atunci se înfurie. Bestie mică, zise el. O să-ţi scoatem fumurile din cap!

Împreună cu un alt bărbat, îmi prinseră braţele la spate şi mă duseră în autobuz, în vreme ce urlam şi mă apăram de parcă m-ar fi tras în ţeapă.

— Ce înseamnă asta? le-am strigat. Dacă vreţi să mă

omorâţi, puteţi să o faceţi la fel de bine şi aici.

— Dar nu avem de gând să te omorâm, răspunseră

bărbaţii şi râseră. Ce risipă mare ar mai fi şi asta!

—— 69 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Trântiră uşa în spatele nostru şi şoferul autobuzului pomi motorul. Era însoţit de doi luptători ai ŞI îmbrăcaţi în negru, care ne-au păzit pe timpul călătoriei. Când autobuzul se puse în mişcare, noi, fetele, eram scoase din minţi de groază. Câteva dădeau înnebunite cu pumnii în ferestre. Altele erau atât de disperate, încât se dădeau cu capetele de geamuri. Preferau să moară, decât să-şi privească viitorul în ochi. Dar nimănui nu-i păsa de chinul nostru. Nimeni nu ne auzea strigând după ajutor.

Am plâns tot drumul. După indicatoarele rutiere am observat că autobuzul mergea în direcţia Moşul.

— Unde ne duc? Ce au de gând cu noi? întrebă Evin printre sughiţuri.

Nu ştiam ce să răspund. Deşi bănuiam ceea ce ne aştepta, nu voiam să spun cu voce tare. La televizor auzisem că ŞI luase fete din regiunea Sinjarului, pentru a le oferi luptătorilor lui drept soţii. Să ne aştepte cu adevărat această soartă? Ideea era atât de îngrozitoare, încât nici măcar nu puteam duce până la capăt acest gând.

Nu, nu se putea întâmpla una ca asta. Era pur şi simplu de neconceput. Aşa ceva vedeai doar la televizor, nu şi în viaţa de zi cu zi. Evin şi cu mine nu puteam să fi ajuns în situaţia asta.

— De îndată ce deschid uşile, o luăm la fugă, i-am zis.

— Dar va fi în mijlocul teritoriului controlat de SI.

— Găsim noi o cale. Trebuie să încercăm.

Bănuiam că momentul în care se va deschide uşa va fi singura ocazie de a mai scăpa de soarta noastră. De aceea, am implorat-o pe Evin să o facem.

După o vreme, am ajuns în cartierele mărginaşe ale Mosulului. Se lăsase deja întunericul. O coteam de-a curmezişul străzilor, care nu arătau la prima vedere altfel decât le ştiam de la vizitele mele anterioare. Fusesem deja cu mai multe ocazii în Mosul. De cele mai multe ori în compania tatălui meu, care avea câte ceva de rezolvat aici.

Însă de această dată erau în mod evident mai puţini

—— 70 ——