Şi de mătuşa Hadia şi de unchiul Adil ne făceam griji: să

fi fost maşina lor printre cele care au ajuns sub focurile SI-ului? Nici nu au făcut cale întoarsă şi nu ştiam dacă au ajuns. Nu ştiam dacă trebuie să o interpretăm ca pe un semn bun sau rău. Să se fi aflat ei şi copiii lor între timp acolo sus în munţi?

După zile întregi de nesiguranţă, Hadia a sunat-o, într-adevăr, pe mama. Radia din toată fiinţa când îi auzi vocea.

— Am fost extrem de îngrijoraţi, zise ea. Unde sunteţi?

Mătuşa îi povesti că ea, Adil şi copiii s-ar fi salvat împreună cu un grup mare de refugiaţi în apropiere de izvorul Solar. Acesta era un loc în care familiile se întâlneau, în vremurile bune, pentru picnicuri. Sute de maşini cu refugiaţi yazidiţi s-ar fi aflat deja acolo. Fiindcă

Solar reprezenta o fundătură: mai departe nu mai ajungeai cu maşina. Puteai merge doar pe jos, pe platou, un deşert de pietre fără apă şi hrană. Când auziră că trupele ŞI erau pe urmele lor, oamenii continuaseră să urce mai sus.

— Spune-i lui Aziz să dea de ştire armatei, o rugă Hadia pe mama. Trebuie să ne salveze de aici de sus.

— Da, răspunse mama slab.

Nu voia să o descurajeze pe mătuşa mea. Dar era complet depăşită de această rugăminte. Pentru că fiecare om care mai prindea ştirile la televizor ştia că nici luptătorii peshmerga, nici armata irakiană nu puteau ţine în frâu înaintarea SI-ului. Între timp, teroriştii ocupaseră şi oraşul de importanţă strategică Makhmur, aflat între Mosul şi Kirkuk, şi se aflau la douăzeci de kilometri de Erbil.

Probabil că vor cuceri întreg Kurdistanul. Cine să se mai gândească, în această situaţie, la noi, oamenii din munţii Sinjar?

—— 59 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Îi voi transmite lui Aziz, îi promise ea totuşi Haidei.

Mai rezistaţi încă puţin.

După discuţie, mama era convinsă că rudele noastre au făcut o greşeală prin fuga lor precipitată.

— Uite, Farida, în ce situaţie înfiorătoare se află, îmi zise ea. Faţă de ei, noi avem şanse mai bune acasă.

Şi eu priveam lucrurile la fel. Până în momentul în care arabii sosiră din nou în Kocho. Ca şi la prima lor „vizită”, ei au venit în sat cu două furgonete şi au strâns toţi bărbaţii la o adunare.

— Ce mai vor acum de la noi? întrebă tata, în timp ce, după cum i se ordonase, se îndreptă spre locul adunării împreună cu Delan şi Serhad. Scenariul nu lăsa loc de veşti bune: spre deosebire de săteni, care îşi predaseră cu toţii puştile, arabii erau înarmaţi până în dinţi.

Salam îi lăsă pe tovarăşii săi să-l ajute să urce pe platforma furgonetei sale şi se poziţionară astfel încât toţi să-l poată vedea. Apoi îşi îndreptă cuvintele spre oamenii din sat. De această dată, adoptă un ton aproape împăciuitor, acela al unui predicator:

— Am venit azi aici pentru a vă invita să credeţi în singurul şi adevăratul Dumnezeu, zise el şi aşteptă reacţia yazidiţilor.

Câţiva dădură din cap şi începură să vorbească în şoaptă

între ei. Dar niciunul nu se încumeta să protesteze cu voce tare, având în vedere că oamenii lui Salam aveau armele îndreptate asupra lor.

— Ştim că sunteţi adoratori ai diavolului, continuă

arabul. Acesta este un sacrilegiu inacceptabil: niciun om pe lumea nu are voie să-l adore pe Satana sau pe Melek Taus, cum îl denumiţi voi. Trebuie să vă lepădaţi de această

superstiţie şi să îmbrăţişaţi în locul ei islamul. Doar astfel vă poate fi salvat sufletul.

Mai vorbi o vreme şi lăudă slava credinţei sale.

— În satu nostru islamic nu tolerăm necredincioşii, zise el într-un final. Vă dăm trei zile să vă decideţi. Altminteri…

—— 60 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Făcu o pauză ameninţătoare… altminteri vă vom trata aşa cum trebuie trataţi toţi necredincioşii.

Salam nu explică pe larg ce anume voia să spună prin această ameninţare. Dar oamenii din sat se temeau de ce era mai rău. Ştiam doar cum s-a comportat SI-ul cu creştinii din Musul şi cu yazidiţii din satele învecinate: cei de alte religii nu aveau loc în „statul” fanaticilor.

Tata veni preocupat acasă. Ne chemă pe mama şi pe mine în camera de zi şi ne povesti cele întâmplate.

— Salam ne cere să devenim cu toţii musulmani, zise el.

Fiecare bărbat şi fiecare femeie din sat trebuie să

îmbrăţişeze islamul în mod public. Vor reveni în trei zile şi până atunci trebuie să ne decidem.

În trei zile! repetă mama, ca şi cum tata tocmai i-ar fi spus că vine sfârşitul lumii. Ne privi, pe mine şi pe fraţii mei, şi începu să plângă. Doar trei zile.

— Da, zise tata şi povesti că discutase deja chestiunea cu alţi bărbaţi de la noi din sat. Cu toţii erau de aceeaşi părere, că trebuie să găsim o modalitate de a părăsi satul.

Câţiva dintre noi au vorbit deja la telefon cu yazidiţii din satul învecinat Hatemiyah: şi ei au fost puşi în faţa aceleiaşi decizii de către ŞI – şi plănuiau, de asemenea, să

fugă pentru a nu-şi trăda credinţa. Fiindcă un lucru era cert: Nu-l vom renega pe Domnul nostru Melek Taus niciodată! zise tata. Niciodată. Cum de-am putea noi să-i abjurăm slava divină? Noi suntem poporul său, fiii lui Adam. Aşa ne-am născut. Mai degrabă vom accepta moartea şi exilul.

— Sunt lucruri care au o valoare mai mare decât viaţa pământească, îi întări mama cuvintele.

— Religia e cel mai important lucru, copii, repetă tata.

Nu uitaţi asta! Indiferent ce fac cu noi. Nu uitaţi niciodată

principiile noastre morale: respectaţi bătrânii. Nu vă lăsaţi inimile cuprinse de sentimente precum invidia sau gelozia.

Nu încercaţi niciodată să vă răzbunaţi.

Apoi am ieşit cu toţii afară, ne-am întors chipurile către

—— 61 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

soare şi ne-am împreunat mâinile. Tata ne conduse rugăciunea.

— Amin, amin, amin, zise el. Lăudată fie religia noastră.

Dumnezeu va ajuta religia noastră să supravieţuiască.