Declan părea să-mi fi citit gândurile.
— Nu-ţi face griji, surioară, zise el. Luptătorii peshmerga ar observa imediat dacă ar fi ceva în neregulă şi ne-ar avertiza. Şi atunci toţi cei din sat vor pune mâna pe arme: ştii doar că fiecare familie de aici deţine mai multe kalaşnikovuri. Aşa îi vom alunga pe indivizii ăia. I-am alunga înapoi în Siria sau în orice alt loc din care vin. Că
lucrurile au luat o întorsăturii dramatică în Moşul e vina nenorociţilor de sunniţi. Le-au deschis uşa tâlharilor ăstora!
M-am bazat pe cuvântul celor doi bărbaţi, în care aveam cea mai mare încredere din viaţa mea. Atât fratele meu mai mare, cât şi tata îmi spuneau că nu aveam de ce să mă
tem. Că oamenilor care au ocupat Moşului nu le păsa de noi. Fiindcă noi nu aveam în munţii Sinjar nici petrol, nici bănci doldora de bani. Nu, ei nu aveau de ce să ne atace.
Ne vor lăsa în pace. Dimineaţa, când mă întorceam cu faţa spre soare în cercul familiei mele, îl rugam pe Melek Taus ca tata şi Delan să aibă dreptate.
Însă atunci se petrecu ceva ce m-a făcut să fiu temătoare: pe 1 august 2014, luptătorii ŞI au atacat un post militar în Sumar, un oraş care se află la patruzeci de kilometri nord-vest de Moşul, adică la marginea ţinutului autonom kurd, pe care îl păzeau luptătorii peshmerga.
Privit dinspre Kocho, oraşul se afla la nord-est. Teroriştii atacaseră şi barajul lacului de acumulare de la Moşul şi încercaseră să ocupe o rafinărie din apropiere. Întreaga zi
—— 42 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
s-au dat lupte crâncene în zonă.
— Bastarzii ăştia nenorociţi, înjura tata, care, din fericire, nu era la serviciu, ci acasă. Vor să pună mâna pe baraj. Aşa pot să şantajeze Moşului şi întregul sud.
— Şi câmpul petrolifer. Au fost interesaţi şi de terenurile petrolifere din Siria, completă Delan.
— Ce înseamnă asta? i-am întrebat pe cei doi cu teamă
în glas.
Se priviră, însă fără să-mi răspundă. O ştiau şi ei: atacul însemna că Statul Islamic nu avea de gând să se oprească
la Mosul. Voia să supună întregul Irak de Nord. Doar kurzii îl mai puteau opri.
— O să se descurce luptătorii peshmerga cu ei?
— Dar bineînţeles, răspunseră tata şi Delan deodată – şi amândoi mult prea repede.
Şi din nou se uitau la mine cu o privire care nu-mi plăcea deloc.
Toată ziua am încercat să aflăm cât mai multe ştiri despre luptele din nord. Din păcate, ceea ce spuneau jurnalele de ştiri de la televizor era prea puţin şi aproape că
nu aduceau nimic nou. De fiecare dată, crainicii repetau că
luptătorii peshmerga dădeau tot ce pot în confruntările cu ŞI. Tata vorbea la telefon cu diverşi colegi care erau staţionaţi în zonă, Dar nici ei nu ştiau nimic precis. Şi, din când în când, zvonurile pe care ei le aflaseră la rândul lor se contraziceau: în timp ce unii credeau că barajul va fi pierdut, alţii susţineau că s-ar afla deja în mâna kurzilor.
Câţiva dintre ei se îndoiau chiar de faptul că fusese atacat.
Nici luptătorii peshmerga de la noi din sat nu ne puteau oferi mai multe noutăţi. Fiind simpli soldaţi, ei nu aveau niciun fel de informaţii despre ceea ce se întâmpla în nord.
În orice caz, aşa susţineau ori de câte ori îi lua Delan la întrebări. La finalul zilei, crainicul de la ştirile postului kurd de televiziune spunea despre trupele lor că au fost învingătoare.
— Glorioşii luptătorii peshmerga au ucis o sută de
—— 43 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
terorişti, citi el cu satisfacţie vădită. Însă în luptă şi-au pierdut viaţa şi paisprezece kurzi.
— Fiii patrioţi ai Kurdistanului au murit pentru patria noastră, zise el.
— Asta înseamnă: i-au învins! am spus eu triumfător. I-au alungat. Asta vrea să spună, la urma urmei.
— Exact, îmi confirmă fratele meu.
Doar tata rămase sceptic.
— Au câştigat această luptă, zise el. O sută de luptători?
Mi se pare un număr incredibil de mare. Trebuie să fi fost o luptă uriaşă. Oare câţi să fi fost iniţial?
L-am privit. În creierul de matematician rotiţele au început să se mişte şi, dintr-odată, ceva a făcut clic în capul meu. Tata avea dreptate: dacă acum ar fi morţi o sută de luptători ISIS, atunci ei trebuie să fi atacat Sumarul într-un număr mult mai mare. La urma urmei, luptătorii peshmerga nu i-au putut ucide pe toţi luptătorii ŞI. Chiar dacă ne-am fi dorit-o atât de mult. Deci ce se întâmplase cu restul?
Suspect mi se părea că prezentatorul nu a scos niciun cuvânt despre prada de război a kurzilor: totuşi trebuie să
le fi confiscat armele, muniţia şi vehiculele inamicilor. Unde erau înregistrările armatei kurde, care să îşi arate mândră
trofeele în faţa camerelor de luat vederi? Faptul că toate astea lipseau nu putea să însemne decât un singur lucru: un număr însemnat de luptători ŞI trebuie să fi scăpat cu tot cu armament şi cu vehicule militare. Să se fi întors la Moşul? Sau au rămas în nord?
