În timp ce bărbaţii plecară, m-am instalat sus, la postul meu. Am cântărit kalaşnikovul în mână, al cărui uz îmi era între timp bine-cunoscut. De la prima noastră încercare comună de tragere, am mai exersat sârguincioasă prin grădină. Între timp, nimeream şi ţinta acolo unde trebuia să o nimeresc: în centru. Până acum însă, trasul cu arma fusese pentru mine ca un soi de distracţie, un fel de hobby.
Era acum oare vorba de cazul de forţă majoră despre care vorbise tata? Nu prea părea să fie.
Mi-am îndreptat privirea spre stradă. Însă acolo nu era nimic neobişnuit de văzut. Vecinii mergeau încoace şi încolo printre casele lor, aşa cum o făceau şi de obicei.
Poate că mişcările le erau puţin mai agitate decât în restul zilelor. Fiindcă fireşte că îşi făceau cu toţii griji. Faptul că
luptătorii peshmerga dispăruseră aşa, pe nepusă masă, îi făcea pe toţi să fie puţin nervoşi. Pe de altă parte, îmi spuneam că o normal că au plecat! La urma urmei, trebuie să ajute la apărarea nordului, care este într-o primejdie reală. Poţi oare să le-o iei în nume de rău că îşi ajută
camarazii de acolo? Ne puteam imagina noi aici, în sud, că
suntem mai importanţi pentru guvernul autonom decât nucleul kurd? Trebuie să avem noi înşine grijă de noi. Şi cu aceste gânduri şi reflecţii am aţipit în căldura amiezii ce se ridica printre sacii de nisip.
M-am trezit în zgomotul pe care îl făceau frăţiorii mei Keniwar şi Shivan, care jucau fotbal în grădină, printre copaci şi al celor două voci feminine, care ajungeau la mine sus, de jos, dinspre terasă. Ei, aşa ceva, mi-am zis cu surprindere: de bună seamă că a venit cineva în vizită, fără
ca eu să fi observat de la postul meu. Ce paznic de nădejde eram!
M-am târât până la margine şi am aruncat o privire în jos. Acolo era mătuşa mea Hadia, soţia unchiului meu Adil,
—— 47 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
cu mezinul lor în braţe, însoţită de ceilalţi doi copii ai ei.
Era o bucătăreasă talentată şi în consecinţă şi plinuţă, spre deosebire de mama. Cele două femei vorbeau agitate.
— Oamenii spun că au ajuns în Sinjar, am auzit-o pe mătuşa mea spunând.
— I-a văzut Adil?
— Nu. Doar oamenii din localităţile învecinate. Se pare că se dau lupte grele acolo.
— Eşti sigură? Uneori, oamenii exagerează, pentru a se da importanţi.
— Zakia! Trezeşte-te! scrâşni mătuşa mea. Statul Islamic este la douăzeci de kilometri de Kocho: suntem într-un pericol iminent!
Abia atunci am înţeles şi eu, în sfârşit, ce spunea: avusese loc un atac asupra capitalei provinciei.
— Ce s-a întâmplat? am strigat de sus.
Cele două femei îşi întoarseră capetele în direcţia mea şi priviră spre mine.
— Farida! zise mama surprinsă.
— Ce s-a întâmplat în Sinjar? am repetat eu întrebarea.
— Nu ştim exact, răspunse mătuşa mea. Se pare însă că
acolo sunt luptători ai Statului Islamic.
Aproape că mi s-a oprit inima, în timp ce ea rostea aceste cuvinte. Luptători ai SI în Sinjar: era cea mai proastă ştire pe care aş fi putut-o auzi în acea zi. Mi-am părăsit postul de observaţie şi m-am grăbit să ajung în camera de zi, unde şedea fratele meu Delan, care venise împreună cu mătuşa mea.
— Până acum nu sunt decât zvonuri, Farida, zise el.
Oamenii ştiu de alţi oameni, care au auzit, la rândul lor, de la alţi oameni.
Am aprins televizorul. Dar acolo nu se dădea decât o emisiune de genul „Cine ştie câştigă”. Nu erau niciun fel de informaţii certe.
Vocea mătuşii mele, care răzbătea până la noi, suna între timp din ce în ce mai precipitată.
—— 48 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Pentru numele lui Dumnezeu, Zakia! am auzit-o spunând. Ascultă-mă odată: trebuie să plecăm de aici! Aziz îţi va spune acelaşi lucru când se va întoarce.
— Îmi doresc numai să vină cât mai repede şi el, şi Serhad, răspunse mama disperată.
— O vor face, zise Hadia şi îşi legănă copilul, care se molipsi de la întreaga agitaţie şi începu să plângă. Cel mai bine ar fi să-ţi faci deja bagajele. Mă duc acum acasă.
Apoi a plecat ieşind pe poarta grădinii. Mama părea paralizată, în timp ce se uita după ea şi după copiii ei.
Părea să nu ştie prea bine ce să creadă sau ce să facă.
Inspectă, indecisă, cămara. Acolo păstram orez, fasole, ouă, o găleată cu iaurt, un sac cu sâmburi uscaţi de migdale şi câteva conserve. Ca teleghidată începu să le strângă pe toate într-o geantă mare de voiaj.
Tocmai intenţionam să mă reîntorc la postul meu de pe acoperiş, atunci când mă strigă:
