—— 55 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

inspira frică. Aşadar, acest om îl sună pe primarul nostru, tocmai când ne îndreptam spre ieşirea din sat.

— Întoarceţi-vă imediat! ordonă el. Nu aveţi voie să

plecaţi în niciun caz sau veţi plăti cu viaţa. Am ajuns la o înţelegere cu oamenii SI-ului: nu vă vor face nimic dacă

rămâneţi acolo unde sunteţi.

— Ce garanţii ne oferă?

— Aveţi cuvântul meu că sunteţi în siguranţă în Kocho, zise Salam. Deci, spune-le tuturor locuitorilor să se întoarcă. Oricum, nu aţi ajunge prea departe: SI-ul a instituit pretutindeni puncte de control. Dacă plecaţi, vor deschide focul asupra convoiului vostru. Asta e ceea ce am vrut să vă transmit.

Primarul făcu un semn prin care toate maşinile să

oprească. Unele plecaseră deja, după cum am spus.

Între cei care plecaseră se aflau şi unchiul Adil şi mătuşa Hadia. Dar majoritatea erau încă în sat. Tata şi ceilalţi bărbaţi coborâră şi-l ascultară pe primar. Noi am rămas în maşini, în timp ce ei se sfătuiau cu acesta. Printre bărbaţi domnea neînţelegerea, dacă să se bizuie sau nu pe cuvintele arabului: mulţi nu-l considerau a fi de încredere.

Unul dintre ei sună în satul yazidit Hatemiyah şi se interesă care era situaţia de acolo: locuitorii spuseră că şi lor le promisese Salam siguranţa, în cazul în care vor rămâne pe loc.

— Nu pot face nimic altceva, decât să-i reproduc cuvintele, zise primarul. Decizia trebuie să o ia fiecare familie în parte.

Dinspre strada principală se auzeau zgomotele unei lupte. De bună seamă că se trăgea asupra maşinilor care deja plecaseră. Câteva dintre ele reveniră în sat. Aveau găuri ale unor împuşcături în caroserie.

Tata se întoarse cu un chip întunecat.

— Coborâţi. Rămânem aici, zise el.

Luptătorii SI-ului formaseră un cordon de asediu în jurul satului. Împreună cu o parte din vecinii noştri arabi, aveau

—— 56 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

grijă ca nimeni să nu părăsească zona. Câţiva arabi încercară să se furişeze pe jos, pe timp de noapte, pe lângă

punctele de control. Cei mai mulţi dintre ei se întoarseră cu răni înapoi în sat. Era imposibil să treci de bariere în grupuri mai mari sau chiar cu familia. Ne-am transformat casa într-o fortăreaţă de îndată ce-am ajuns din nou acasă.

Tata, mama, cei doi fraţi mai mari şi cu mine am stat de pază pe rând sus pe acoperiş. Aveam mereu la îndemână

armele noastre, iar sacii de ciment au fost dispuşi astfel încât să ne ofere adăpost în cazul unei lupte. De-acum aşteptam un atac oricând. Altfel de ce să ne fi încercuit aşa? Ce voiau de la noi?

La două zile de la tentativa noastră eşuată de a fugi, a venit o delegaţie de arabi la noi în sat. Nu erau oameni ai SI-ului, ci musulmani din satele învecinate Gheravan, Bikatsch şi Pisik, aproximativ o duzină. Printre ei şi Salam, cel care ne sunase. Mergeau cu nişte furgonete prin sat şi îi strângeau pe toţi bărbaţii la locul de adunare din piaţă.

— Am ajuns la un acord cu luptătorii Statului Islamic, zise Salam. Nu vă vor ataca satul. Însă pentru asta, trebuie să vă predaţi armele. Aceasta este condiţia.

Nişte şoapte nemulţumite străbătură mulţimea.

— De ce să ne predăm armele? întrebă primarul. Noi suntem oameni paşnici. Avem nevoie de armele noastre doar pentru a ne apăra casa şi grădina.

Dar Salam nu lăsă loc de negocieri.

— Vom merge acum din casă în casă şi vom strânge toate puştile, anunţă el. Vă sfătuiesc insistent să vă predaţi toate armele. Altminteri tratatul nostru de pace nu mai este valabil, iar Kocho va fi atacat în următoarele douăzeci şi patru de ore. În cazul în care cineva ascunde arme în casă

sau refuză să le predea, periclitează astfel soarta tuturor celorlalţi; întregul sat va plăti pentru asta.

Puţin mai târziu, oamenii lui Salam veniră în faţa casei îmbarcaţi în furgonete. Tata le dădu kalaşnikovurile noastre – pe toate trei. Nu voia să rişte deloc.

—— 57 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Nu trebuie să vă fie teamă, subliniară bărbaţii în timp ce le puneau pe platformă. Noi suntem musulmani şi oameni de onoare: ne vom ţine de cuvânt. Bazaţi-vă pe noi.

— Un tratat de pace este în orice caz mai bun decât un atac, zise tata – şi se străduia de bună seamă să o creadă

el însuşi.

Pentru el, ca soldat, fusese dintr-odată un şoc teribil să

rămână fără armă. Era un fel de capitulare. Cu toate acestea, încercam să ne convingem că poate acest pas ne va aduce din nou liniştea pe care ne-o doream atât de mult.

Doar mama rămânea sceptică.

— Nu e nicio garanţie pentru asta. Aceşti oameni sunt în stare de orice. Nu aţi văzut cum s-au comportat cu sărmanii oameni din Sinjar?

Făcea referire la una dintre rudele noastre, care îşi pierduse viaţa în timpul luptelor. Şi la mulţi alţii, care se refugiaseră în zona munţilor. Televiziunea irakiană relatase că aceştia erau captivi acolo, fiindcă totul era încercuit de luptătorii SI-ului. Asta mi-o imaginam ca pe ceva absolut îngrozitor. Fiindcă din excursiile mele cu Delan ştiam că

platoul de sus era asemenea unui peisaj selenar: nu erau nici copaci care să ofere umbră, nici animale, nici apă pe care să o poţi bea. Niciun om nu putea rezista acolo prea mult timp. Cei de acolo se vor înfometa, dacă SI-ul nu îi va lăsa cândva să coboare. Spre deosebire de ei, nouă ne mergea încă bine aici în sat, îmi ziceam eu. În orice caz, atât timp cât ne ajungeau alimentele. Fiindcă de la asediu nu mai venea în sat niciun negustor, magazinele rămaseră

închise şi mama începuse deja să raţionalizeze ceea ce mai aveam, însă, din fericire, mai era grădina noastră. Ea dădea vara aşa de multe fructe, încât le-am fi putut vinde.

Dar fireşte că nu o făceam: le-am fi oferit în dar rudelor şi vecinilor noştri, celor care rămăseseră cu noi în sat. Evin mă ajută cu recolta de zucchini şi primi cadou două bucăţi.

În timp ce stăteam la noi în grădină, ne gândeam la prietena noastră comună Nura. Nici Evin nu mai primise

—— 58 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

vreo veste de la ea încă de la începutul conflictului, atunci când plecase împreună cu întregul ei clan.

— Crezi că au reuşit? am întrebat-o eu. Oare îi merge bine Nurei?

— Mi-aş dori să dea de veste.