Sinucidere. Acest cuvânt nu-mi mai dădu pace întreaga seară şi nici noaptea. Tata reuşi să convingă majoritatea rudelor noastre să nu pornească, deocamdată, pe acea rută

periculoasă. Însă pe Nura şi pe rudele ei nu le avertizase nimeni: o luaseră direct spre luptele din Sinjar. Îmi era o frică de moarte în ceea ce privea soarta prietenei mele. Îl rugam mereu pe Delan să sune la telefonul tatălui ei, fiindcă Nura nu avea mobil. Dar nu reuşeau să-i prindă.

— Asta nu înseamnă nimic. De multe ori SI-ul dezactivează reţeaua mobilă, atunci când atacă pe undeva, mă consolă tata, care, ca soldat, avea experienţă în astfel de lucruri. Sau li s-a terminat bateria.

Şi mama încerca să mă liniştească. Îi era mereu teamă

că voi avea un nou atac. Încă din copilărie sufeream de epilepsie. Mulţumită tratamentului medicilor, ţineam boala foarte bine sub control. Însă de îndată ce sufeream o traumă emoţională, aveam probleme, care apăreau sub forma atacurilor epileptice.

— Nu-ţi bate capul cu asta, Farida. Trebuie să fi ajuns cu bine. Cu siguranţă că te va suna în câteva zile, îmi zicea ea. Ţi-ai luat medicamentele?

— Da. Te rog, mamă, nu-ţi face griji. Am totul sub control.

M-am dus devreme în pat şi am căzut pradă unui somn agitat, care era însoţit de vise ciudate. Vedeam bărbatul cu turban negru şi barbă, pe care mi-l arătase Delan în videoclip. „Califul” îşi întindea mâinile spre prietena mea.

— Nura! am strigat eu disperată.

În acea clipă am auzit zgomotul puternic al unor mitraliere. Am sărit din pat. Eram trează sau încă mai visam?Rafalele continuau.

— Şi, în afară de asta, mai auzeam vocea tatei, care vorbea agitat cu mâna. Amândoi urcară pe acoperiş, alarmaţi. I-am urmat. Noaptea era plină de zgomotele luptei şi de strigăte. Tata se uita printr-un binoclu.

— Ce se întâmplă? am întrebat încă adormită şi

—— 53 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

deopotrivă speriată.

— Farida, micuţa mea.

Vocea lui era blândă.

— Au atacat Siba.

Îmi întinse binoclul.

— Uite, vezi?

Am zărit lumina unor rachete şi explozii din direcţia în care se afla satul vecin. Acolo locuiau două mătuşi ale mele, Rhada şi Huda, surorile mamei mele. Amândouă

aveau familii şi copii. Mama încerca disperată să ia, prin telefonul mobil, legătura cu ele. Însă reţeaua era complet paralizată.

— Voi merge până dincolo, la Siba, zise tata. Trebuie să-i ajutăm.

Dar mama nu îl lăsă să plece.

— Este prea periculos, protestă ea. Cu siguranţă că

soldaţii lor sunt pretutindeni. Aşteaptă cel puţin până când răsare soarele. Nu vreau să rămân aici singură cu copiii.

O luă în braţe şi o linişti. Într-adevăr, aşteptă până la răsărit. Atunci începu reţeaua de telefonie mobilă să

funcţioneze din nou şi mătuşile mele dădură de veste.

Fugiseră din calea luptelor şi se refugiaseră împreună cu copiii în zona deluroasă.

— Au distrus tot, nu mai avem nimic, povesteau ele plângând. Împuşcă absolut pe oricine: bărbaţi, copii, femei.

— Întreaga mea familie a murit, se plânse Huda.

— Unde sunteţi acum? întrebă tata.

Îi dădură locaţia exactă; la numai câţiva kilometri depărtare de Kocho.

— Veniţi de îndată la noi, zise el.

Dar lor le era prea teamă ca nu cumva Kocho să fie ţinta următorului atac al ŞI.

— Ei bine, în cazul ăsta, vin eu. Voi merge cu încă vreo câţiva bărbaţi până la Siba.

— Siba e pierdut, spuseră ele. Mai bine fugiţi cât încă

mai puteţi. Fugiţi să scăpaţi cu viaţă!

—— 54 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

După convorbirea telefonică, tata mai dădu de încă o rudă mai îndepărtată, care se refugiase şi ea în Siba. Însă

aceasta nu făcu decât să confirme ceea ce ne spuseseră şi mătuşile mai devreme.

— În niciun caz să nu veniţi aici, îl imploră el. Aici totul e înţesat de soldaţii SI-ului. Lupta e pierdută. Strângeţi-vă

lucrurile şi fugiţi în munţi, altminteri vă vor ucide!

Tata ascultase destul. Îi informă pe unchiul meu Adil şi pe alţi capi de familie din Kocho. Cu toţii erau de aceeaşi părere: fuga era ultima şansă care ne mai rămânea.

Am început să ne strângem lucrurile în grabă. În plus faţă de alimente, am mai depozitat în portbagajul Opelului nostru nişte pături care să ţină de cald, un fierbător de camping, două oale, cele trei kalaşnikovuri, precum şi mai multe bidoane cu apă potabilă. Am împachetat şi lucrurile noastre de preţ: hărţi, acte, bijuteriile de aur ale mamei, telefoanele. După care am fost gata de plecare. Ne-am înghesuit cu toţii în maşină. Bunicii mei au găsit locuri la unchiul Adil şi la mătuşa mea. Toţi locuitorii din Kocho au procedat asemenea nouă şi acum se găseau într-o maşină

oarecare. Vom pleca din sat în coloană, îndreptându-ne spre nord, în speranţa că vom ajunge până la munţi.

Cumva.

— Dacă întâlniţi pe drum luptători ai SI, scoateţi steagul alb pe ferestre, ne instrui tata.

Apoi, coloana se puse în mişcare. Primele maşini o luaseră deja spre ieşirea din sat, când primarul, care o pornise împreună cu noi, primi un telefon. Era de la Mohammad Salam, un bărbat cu foarte multă influenţă la noi în zonă, căruia îi spunea şi emirul. El controla mai multe localităţi din legiunea noastră, printre care şi satele yazidite Tilbanat, Til Ghasab, Hatemiyah şi Kocho. În cadrul vizitelor sale sporadice, îl văzusem şi eu în persoană: era un bărbat înalt, slab, cu un cioc ascuţit, care purta mereu straie arabe tradiţionale. Fiindcă piciorul stâng îi era paralizat, şchiopăta. Cu toate acestea, îmi