Noaptea nu am putut dormi. Peste sat plana o nelinişte ciudată. Cu siguranţă că multor oameni le era teamă ca şi mie. Atmosfera semăna cu cea de dinaintea unei furtuni: simţeai că se aduna ceva, că atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare. Dar nu ştiai exact ce anume urma.
Odată mi-am închipuit că aud afară paşi. Probabil că
erau luptătorii peshmerga, care, după atac, erau într-o stare de alertă sporită şi patrulau pe străzi. M-am gândit
—— 44 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
dacă să urc pe acoperiş şi să mă asigur. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să iau unul dintre kalaşnikovuri cu mine. Însă ele se aflau în lada din dormitorul părinţilor mei. Aşa că m-am căţărat sus, pur şi simplu aşa cum eram, în cămaşă de noapte.
Acolo am văzut că nu eram singura care avusese acest gând: printre sacii de ciment stătea tata cu al lui AK-47 în mână. M-am aşezat lângă el fără să fac niciun zgomot şi m-am cuibărit în umărul lui, fapt care l-a trezit.
— Farida! S-a întâmplat ceva? întrebă el speriat.
— Nu. Tată. Doar că era prea cald jos. De aceea nu am putut dormi.
— Dacă e aşa, atunci vino la mine, zise el şi-şi aşeză
mâna puternică pe după umerii mei.
Îi simţeam bătăile inimii, precum şi mirosul cunoscut de tutun de mere, ce-i emana prin toţi porii. Am aţipit liniştită.
— Au plecat! răsună prin sat în dimineaţa următoare încă înainte de răsărit. Luptătorii peshmerga au plecat! Ne-au lăsat baltă!
Mi-am frecat ochii adormiţi – şi iniţial nu am priceput despre ce era vorba. Dar tata sări în picioare cu o smucitură.
— E adevărat? îi strigă el bărbatului de jos. Poate că
sunt pe aici pe undeva într-o misiune de patrulare.
— Nu, au dispărut! strigă acesta agitat.
Curând, întregul sat fu în picioare. Tata sări peste rugăciunea de dimineaţă şi se grăbi spre piaţa principală a satului, pentru a se sfătui cu ceilalţi bărbaţi. Delan şi Serhad îl însoţiră, mama, fraţii mei mai mici şi cu mine am rămas acasă şi am aşteptat cu nerăbdare să aflăm noutăţile pe care urmau să le aducă. Între timp, mama aprinsese televizorul.
Cele mai importante ştiri erau din nou despre Sumar şi despre barajul de la Moşul. Celor două aşezări, în care se dăduseră lupte în ziua precedentă şi din care luptătorii
—— 45 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
peshmerga i-ar fi alungat atât de glorios pe luptătorii ŞI.
Însă peste noapte ei se întorseseră.
— Massoud Barzani are nevoie acum de oamenii săi în nord, zise mama cu amărăciune. De aceea le-a ordonat luptătorilor peshmerga să plece înapoi şi ne-a lăsat aici fără nicio apărare.
Când se întoarseră tata şi fraţii mei, au povestit că
bărbaţii din sat voiau să organizeze nişte mici grupuri de voluntari, care să patruleze regiunea.
— Este doar o măsură de precauţie, sublinie tata, iar în cazul în care se descoperă pe undeva prin apropiere oameni ai SI-ului, putem acţiona din vreme.
Mama dădu din cap; ceea ce spunea el avea sens. Era aceeaşi misiune pe care trebuiau s-o îndeplinească, de fapt, şi luptătorii peshmerga. Acum sătenii aveau să se ocupe de asta. Erau suficient de mulţi bărbaţi şi arme. Tata intenţiona să plece imediat cu Serhad şi Delan. Dar aici, mama se împotrivi.
— Cel puţin, împărţiţi-vă. Dacă se întâmplă ceva, nu vreau să-mi pierd toţi bărbaţii dintr-odată! îi somă ea energic.
— Dar bine, Zakia, râse tata. Doar n-o să ni se întâmple nimic. Mergem doar în recunoaştere.
Însă ea insistă.
— Bine, atunci. În acest caz, Delan îl va însoţi mai târziu pe unchiul Adil, cedă tata într-un târziu.
Mama îi mai ceru în afară de asta, ca fiecare dintre cei care pleacă să poarte arme. L-am urmat pe tata în dormitor, unde el descuie cu o cheie lada în care erau păstrate kalaşnikovurile noastre. Erau în continuare doar trei. Îi puse lui Delan în mână unul dintre AK-47; un altul îl luară el şi Serhad.
— N-ar fi rău dacă ai merge pe acoperiş să ţii strada sub observaţie, Farida, zise el. Faci asta pentru mine?
Îmi puse în mână cel de-al treilea kalaşnikov.
L-am privit cu ochi mari: atât îmi cerea, nimic altceva
—— 46 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
decât să asigur protecţia casei.
— Sigur că da, i-am răspuns, mândră că îmi dăduse această sarcină importantă.
