— Ce s-a întâmplat? am strigat de sus.

Cele două femei îşi întoarseră capetele în direcţia mea şi priviră spre mine.

— Farida! zise mama surprinsă.

— Ce s-a întâmplat în Sinjar? am repetat eu întrebarea.

— Nu ştim exact, răspunse mătuşa mea. Se pare însă că

acolo sunt luptători ai Statului Islamic.

Aproape că mi s-a oprit inima, în timp ce ea rostea aceste cuvinte. Luptători ai SI în Sinjar: era cea mai proastă ştire pe care aş fi putut-o auzi în acea zi. Mi-am părăsit postul de observaţie şi m-am grăbit să ajung în camera de zi, unde şedea fratele meu Delan, care venise împreună cu mătuşa mea.

— Până acum nu sunt decât zvonuri, Farida, zise el.

Oamenii ştiu de alţi oameni, care au auzit, la rândul lor, de la alţi oameni.

Am aprins televizorul. Dar acolo nu se dădea decât o emisiune de genul „Cine ştie câştigă”. Nu erau niciun fel de informaţii certe.

Vocea mătuşii mele, care răzbătea până la noi, suna între timp din ce în ce mai precipitată.

—— 48 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Pentru numele lui Dumnezeu, Zakia! am auzit-o spunând. Ascultă-mă odată: trebuie să plecăm de aici! Aziz îţi va spune acelaşi lucru când se va întoarce.

— Îmi doresc numai să vină cât mai repede şi el, şi Serhad, răspunse mama disperată.

— O vor face, zise Hadia şi îşi legănă copilul, care se molipsi de la întreaga agitaţie şi începu să plângă. Cel mai bine ar fi să-ţi faci deja bagajele. Mă duc acum acasă.

Apoi a plecat ieşind pe poarta grădinii. Mama părea paralizată, în timp ce se uita după ea şi după copiii ei.

Părea să nu ştie prea bine ce să creadă sau ce să facă.

Inspectă, indecisă, cămara. Acolo păstram orez, fasole, ouă, o găleată cu iaurt, un sac cu sâmburi uscaţi de migdale şi câteva conserve. Ca teleghidată începu să le strângă pe toate într-o geantă mare de voiaj.

Tocmai intenţionam să mă reîntorc la postul meu de pe acoperiş, atunci când mă strigă:

— Farida!

— Da?

— Spune-i lui Delan să te înlocuiască pe acoperiş.

Îmi puse în mână o plasă şi câteva bancnote, de bună

seamă toţi banii noştri din casă.

— Du-te la magazin şi cumpără alimente: came uscată, nuci, orez… Tot ce găseşti. Şi grăbeşte-te. S-ar putea întâmpla foarte bine ca şi alţii să aibă aceeaşi idee.

— În regulă.

Mica prăvălie în care ne făceam de obicei cumpărăturile era una dintre cele trei din Kocho. În faţa uşii ei era deja o nebunie generală, atunci când am ajuns: zeci de oameni voiau să-şi facă dintr-odată, absolut urgent, cumpărăturile.

Mulţi dintre ei veniseră cu maşina până în faţă. Scoteau din magazin saci şi lăzi întregi cu alimente şi îşi umpleau cu ele portbagajele. M-am aşezat ultima la coada formată

din, aproximativ, o duzină de oameni.

— Bine, acum ajunge. Nu mai am nimic, anunţă

proprietarul magazinului, când aproape ajunsesem în faţă.

—— 49 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

Oamenii de afară protestau. Dar bărbatul avea trei fii puternici, care îl ajutară să-i arunce fără să mai stea pe gânduri afară din magazin pe clienţii care mai erau înăuntru şi să-i respingă pe toţi cei care voiau să încerce să

intre. Nici măcar nu sunt sigură dacă, în zelul luptei, îşi mai încasase banii pentru toate cumpărăturile. Important era, se pare, doar să-şi poată închide într-un final magazinul – şi să-şi păstreze astfel restul alimentelor pentru el.

Am pornit în grabă spre următorul magazin. Era în partea opusă a satului, nu foarte aproape de casă. Când ne făceam acolo cumpărăturile, mergeam în mod obişnuit cu maşina. Având în vedere că fiecare casă din Kocho era împrejmuită de un teren, satul era destul de mare. După ce am mers o vreme spre magazin, am auzit oprindu-se în dreptul meu o furgonetă.

— Hei, Farida! strigă o voce bine cunoscută.

Era Nura. Stătea cu toată familia ei pe uriaşa platformă

deschisă din spatele maşinii: mama, bunicii, două mătuşi şi cele două surori mai tinere ale ei, cu toţii se aflau acolo.

Bărbaţii stăteau în faţă.

— Încotro aţi luat-o?

— Plecăm de aici. Nu o luaţi şi voi din loc?

— Poate mai târziu. Mai am de făcut nişte cumpărături.

— Poţi să nu te mai duci până acolo. Magazinul de la noi e închis deja.

— Să te ducem acasă? se oferi tatăl Nurei.

Am clătinat din cap.

— Mai încerc la familia Ramadi.

Acolo era cel de-al treilea magazin.

— În regulă, dar e foarte posibil ca şi ei să fi închis. Mai bine, nu pierde vremea!