uitate nici până în ziua de azi, iar orgoliul rănit încă
persista.
— Fiindcă azi aveţi, datorită milostiveniei Domnului, un stat şi un califat care vă redă onoarea, şi măreţia, şi drepturile, şi suveranitatea. Un stat, în care persanii şi arabii, în care cel alb şi cel negru, oamenii din Orient şi cei din Occident vor trăi împreună aidoma fraţilor. Un califat care uneşte caucazieni, indieni şi chinezi, sirieni, irakieni şi yemeniţi, egipteni, marocani şi americani, francezi, germani
—— 39 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
şi australieni.
— Germani şi australieni? l-am întrebat iritată pe Delan.
De când locuiesc acolo musulmani? Despre ce vorbea omul ăsta?
— Eu cred că îi invită pe toţi cei care se consideră
superiori în această lume să facă parte din aşa-numitul Stat Islamic, zise fratele meu.
— Sau vrea să spună că statul va fi cândva atât de mare, încât va include şi Germania, şi Australia, am continuat eu.
— E posibil.
— Dar asta înseamnă că vrea să-i alunge pe toţi locuitorii acelor ţări, care cred în altceva decât în islam, mi-am continuat eu raţionamentul.
Să ne ăsta într-adevăr planul său? Îmi era groază că
acest bărbat cu mantaua neagră ar fi deopotrivă atât de crud şi de grandoman. Dar pe creştinii care locuiau de secole în Mosul, la urma urmelor, i-a alungat şi pe ei.
Fratele meu îmi puse un deget peste buze, în semn de avertisment.
— Pssst, zise el, ascultă: tocmai urmează o explicaţie.
Am ciulit urechile.
— O, musulmani, le strigă al-Baghdadi într-un chip teatral adepţilor săi, veniţi în grabă în statul vostru! Veniţi repede la el! Fiindcă Siria nu le aparţine sirienilor, Irakul nu le aparţine irakienilor, ci pământul îi aparţine doar lui Dumnezeu, care i-l va da drept moştenire aceluia dintre slujitorii lui, pe care îl va alege.
— Acum vorbeşte de bună seamă despre sine?
— Despre cine altcineva?! răspunse Delan sarcastic.
— Acest stat e al musulmanilor. Pământul este al musulmanilor, al tuturor musulmanilor, se aprinse al-Baghdadi, în timp ce ascultătorii lui strigau tot mai încântaţi:
— Allahu Akbar.
Ideea că pământul le aparţinea le plăcea în mod evident.
—— 40 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— O, musulmani de pretutindeni: cine poate emigra în statele islamice, acela să o facă, fiindcă emigrarea în casa islamului este o datorie.
— Crezi oare că-l vor urma musulmanii? l-am întrebat cu teamă pe Delan.
— Pe clovnul ăsta? Pe un calif autointitulat? Râse. Nu-mi pot închipui oricât m-aş strădui ca musulmanii să accepte un astfel de om.
— Poate că aceia din Irak nu, am fost eu de acord. Dar poate că restul musulmanilor, da. În interiorul trupelor lui, ar fi foarte mulţi străini.
— Păi o mână de nebuni găseşti peste tot pe lume, zise Delan.
0 Îmi făcu cu ochiul pentru a mă înveseli. La fel, cum se străduia şi tata să-şi păstreze umorul. Indiferent cât de serioasă era tema despre care tocmai vorbeam: nu îi puteai zdruncina în niciun fel încrederea. Îmi plăcea la nebunie această atitudine. Buna dispoziţie îi oferea un şarm ieşit din comun. Logodnica lui, Zevin, care îi dăduse într-adevăr un răspuns afirmativ, mi se părea că făcuse o alegere bună: va fi cu siguranţă un soţ foarte bun. Orice femeie ar trebui să fie fericită alături de el.
De oamenii din Mosul îmi părea rău. Trebuie să fie îngrozitor atunci când oraşul îţi este atacat de o bandă de tâlhari, care îi obligă pe toţi locuitorii să se orienteze după
legile ei. După cum se auzea, aceştia se comportau extrem de brutal cu populaţia: alungau creştinii şi împuşcau soldaţi şiiţi cu zecile. Femeile, în caz că nu erau arestate, nu mai aveau voie să se arate pe stradă decât acoperite complet, în nicaburi. Şi oricine comenta era împuşcat sau i se tăia capul cu sabia. Cel puţin aşa se zvonea. Ce fel de viaţă era asta? Cum de o suportau oamenii?
Doamne ajută, că noi locuim atât de retraşi aici, la poalele masivului Sinjar, îmi ziceam. Aici nu va veni cu siguranţă nimeni. Fiindcă aici nu era nimic care să merite a fi cucerit: nici bănci, nici câmpuri petrolifere, absolut
—— 41 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
nimic. Şi dacă totuşi cineva ar încerca asta, mai erau şi luptătorii peshmerga, care erau cantonaţi la noi în sat.
Miliţia kurdă era din punct de vedere formal parte integrantă a armatei naţionale, iar în nord se bucura de un renume extrem de bun: soldaţii erau consideraţi foarte experimentaţi în luptă, curajoşi, patrioţi. Ne-ar proteja dacă
ar fi cazul. În fiecare zi, membrii ei patrulau prin împrejurimi, pentru a supraveghea regiunea.
