— Nu-i dau drumul, răspunse mătuşa mea cu tristeţe în glas.
Fiindcă prea mulţi soldaţi încercaseră să se sustragă
serviciului militar, în armată domneau acum nişte reguli stricte - cel puţin pentru rangurile inferioare şi pentru aceia care nu aveau relaţii la conducere.
— Să sperăm că i-au alungat într-adevăr pe jihadişti din Samarra şi că situaţia este sub control, încheie mama Nurei discuţia.
În Samarra, Bakuba şi Ramadi, situaţia rămăsese în ziua următoare, într-adevăr, liniştită. Atacurile ni se părură
—— 31 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
mai degrabă ca un fel de întâmplare fantomatică: jihadiştii dispărură de pe suprafaţa pământului într-un mod la fel de misterios, cum şi apăruseră. Unităţi speciale ale armatei irakiene şi ale poliţiei asigurau în continuare paza celor trei oraşe. Însă avea să se demonstreze că SI-ul atrăsese atenţia elitei militare irakiene, într-un chip genial, de la adevărata ţintă a atacurilor, risipind în mod intenţionat forţele acesteia.
În ziua următoare, în 6 iunie 2014, a explodat prima maşină-capcană în Moşul. Fraţii mei mai mici, care stăteau nedezlipiţi de o zi din faţa televizorului, dădură imediat alarma.
— Mamă! Iar a fost o explozie! strigă prin casă Kenivar, cel în vârstă de doisprezece ani.
Mama şi cu mine tocmai eram ocupate cu întinsul rufelor. Am fugit în camera de zi, în faţa televizorului, cu un amestec de curiozitate şi intuiţie rea. Şi urma să nu ne mai desprindem de el întreaga dimineaţă. În cel mai scurt timp se mai produseră în Moşul patru alte explozii: toate cele cinci dispozitive explozive fuseseră ascunse în maşini, şi detonate în apropierea punctelor de control destinate protejării oraşului de eventualele atacuri. Exploziile erau o declaraţie clară a puterii ŞI, care părea să spună: „Nu vă
puteţi apăra de noi!”
Şi sărmanii oameni din Moşul urlau – de durere şi de nenorocire. Vedeam imagini cu femei care plângeau, cu rezidenţi aiuriţi, cu medici de la urgenţe care îngrijeau răniţii şi nori negri de fum deasupra locurilor distruse.
Oamenii se deplasau pe străzile foarte circulate ale metropolei, în care haosul se născuse dintr-odată. Fiindcă
nimeni nu ştia când şi unde avea să urmeze o altă explozie.
Am început să mă întreb cât de în siguranţă eram cu adevărat.
Postul de ştiri al televiziunii de stat se străduia să
transmită calmul prin vocile crainicilor.
—— 32 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Răniţii au fost aduşi în spitalele din împrejurimi, zicea bărbatul din Bagdad cu părul dat pe spate cu gel şi cu cravata în dungi gri-albe. Nu există niciun motiv de îngrijorare: circulaţia va fi redirecţionată într-un perimetru mare. Poliţia şi forţele de securitate au readus oraşul Mosul complet sub controlul lor.
Felul în care acesta sublinia că în Mosul totul e minunat nu-mi inspira încredere. Chiar dacă zâmbea în acelaşi timp atât de încrezător în direcţia camerei de luat vederi. Pur şi simplu nu-mi puteam imagina că el însuşi credea vreo vorbă din ceea ce citea. Ieri Samarra, azi Moşul, îmi ziceam. Şi mâine? Ce se va întâmpla mâine? Dacă şi cel de-al doilea oraş ca importanţă al ţării reprezenta o ţintă atât de uşoară, probabil că nu mai era sigură nicio localitate în Irak.
Cu coada ochiului, am văzut-o pe mama care îşi muşca buza inferioară. Nu comenta nicicum evenimentele. Dar, de bună seamă, îşi făcea griji. Dintr-odată se ridică şi se duse în grădină. Pe fereastră am observat că telefona de pe mobil. Bănuiam că îl sună pe tata. Gesticula agitată în timp ce vorbea. Poate că îl ruga să vină acasă? Erau acele clipe în care îi duceam cu toţii dorul. Dar tocmai fiindcă
situaţia era atât de tensionată, la graniţă era nevoie, fireşte, de fiecare om disponibil.
Când, în 6 iunie, au explodat maşini le-capcană, iniţial am crezut că ar fi vorba despre o prelungire a seriei de atentate din ziua precedentă. Ne-a şocat cât de repede era cuprinsă de haos metropola aflată la o depărtare de numai o sută de kilometri de satul nostru. Însă nici nu bănuiam că evenimentele din Moşul erau cu mult mai serioase. În Samarra, Bakuba şi Ramadi, teroarea durase o singură zi.
De aceea am presupus că şi în Moşul lucrurile se vor petrece într-un mod asemănător. Însă în acest caz aveam să ne înşelăm profund.
Ocuparea sistematică a Mosulului a început în ziua următoare. Un post de televiziune kurd anunţă că, în
—— 33 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
primele ceasuri ale dimineţii, un convoi uriaş de vehicule se îndrepta dinspre graniţa siriană spre Moşul. Fiecare maşină era plină cu luptători ŞI. Camionetele transportau sute de terorişti şi erau dotate cu mitraliere montate deasupra lor. Au spart blocajele instituite pe străzile ce duceau spre Moşul şi au pornit-o direct spre centrul oraşului. Acolo, terorişti sinucigaşi au atacat în acelaşi timp clădiri aparţinând armatei şi poliţiei. Au urmat lupte de stradă. La televiziunea de stat s-au derulat întreaga zi emisiuni speciale, pe care le-am urmărit cu toţii ca paralizaţi.
Acum, mama nu se mai străduia să-şi ascundă de noi îngrijorarea.
— Vor să ocupe întregul oraş! strigă ea cu o voce ascuţită, atunci când vorbi din nou cu tata la telefon.
Îl pusese pe difuzor, astfel încât am putut asculta cu toţii discuţia lor.
— În Moşul sunt staţionaţi 25 000 de colegi. Crezi oare că ei vor permite una ca asta? răsuna vocea distorsionată a tatei din telefonul mobil. Avem o superioritate numerică
evidentă. Asta înseamnă că Moşului nu poate fi cucerit de către terorişti.
— Crezi asta cu adevărat? l-am întrebat pe fratele meu mai mare în şoaptă.
Delan clătină din cap. Mama ne aruncă o privire severă, iar noi am amuţit.
— Mâine se va termina nebunia, ne-a promis tata de la postul lui de la graniţă.
Din spatele lui se auzi un huruit surd.
— Acum trebuie să închid, din păcate, zise el. Nu vă
