Mama şi cu mine tocmai eram ocupate cu întinsul rufelor. Am fugit în camera de zi, în faţa televizorului, cu un amestec de curiozitate şi intuiţie rea. Şi urma să nu ne mai desprindem de el întreaga dimineaţă. În cel mai scurt timp se mai produseră în Moşul patru alte explozii: toate cele cinci dispozitive explozive fuseseră ascunse în maşini, şi detonate în apropierea punctelor de control destinate protejării oraşului de eventualele atacuri. Exploziile erau o declaraţie clară a puterii ŞI, care părea să spună: „Nu vă

puteţi apăra de noi!”

Şi sărmanii oameni din Moşul urlau – de durere şi de nenorocire. Vedeam imagini cu femei care plângeau, cu rezidenţi aiuriţi, cu medici de la urgenţe care îngrijeau răniţii şi nori negri de fum deasupra locurilor distruse.

Oamenii se deplasau pe străzile foarte circulate ale metropolei, în care haosul se născuse dintr-odată. Fiindcă

nimeni nu ştia când şi unde avea să urmeze o altă explozie.

Am început să mă întreb cât de în siguranţă eram cu adevărat.

Postul de ştiri al televiziunii de stat se străduia să

transmită calmul prin vocile crainicilor.

—— 32 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

— Răniţii au fost aduşi în spitalele din împrejurimi, zicea bărbatul din Bagdad cu părul dat pe spate cu gel şi cu cravata în dungi gri-albe. Nu există niciun motiv de îngrijorare: circulaţia va fi redirecţionată într-un perimetru mare. Poliţia şi forţele de securitate au readus oraşul Mosul complet sub controlul lor.

Felul în care acesta sublinia că în Mosul totul e minunat nu-mi inspira încredere. Chiar dacă zâmbea în acelaşi timp atât de încrezător în direcţia camerei de luat vederi. Pur şi simplu nu-mi puteam imagina că el însuşi credea vreo vorbă din ceea ce citea. Ieri Samarra, azi Moşul, îmi ziceam. Şi mâine? Ce se va întâmpla mâine? Dacă şi cel de-al doilea oraş ca importanţă al ţării reprezenta o ţintă atât de uşoară, probabil că nu mai era sigură nicio localitate în Irak.

Cu coada ochiului, am văzut-o pe mama care îşi muşca buza inferioară. Nu comenta nicicum evenimentele. Dar, de bună seamă, îşi făcea griji. Dintr-odată se ridică şi se duse în grădină. Pe fereastră am observat că telefona de pe mobil. Bănuiam că îl sună pe tata. Gesticula agitată în timp ce vorbea. Poate că îl ruga să vină acasă? Erau acele clipe în care îi duceam cu toţii dorul. Dar tocmai fiindcă

situaţia era atât de tensionată, la graniţă era nevoie, fireşte, de fiecare om disponibil.

Când, în 6 iunie, au explodat maşini le-capcană, iniţial am crezut că ar fi vorba despre o prelungire a seriei de atentate din ziua precedentă. Ne-a şocat cât de repede era cuprinsă de haos metropola aflată la o depărtare de numai o sută de kilometri de satul nostru. Însă nici nu bănuiam că evenimentele din Moşul erau cu mult mai serioase. În Samarra, Bakuba şi Ramadi, teroarea durase o singură zi.

De aceea am presupus că şi în Moşul lucrurile se vor petrece într-un mod asemănător. Însă în acest caz aveam să ne înşelăm profund.

Ocuparea sistematică a Mosulului a început în ziua următoare. Un post de televiziune kurd anunţă că, în

—— 33 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

primele ceasuri ale dimineţii, un convoi uriaş de vehicule se îndrepta dinspre graniţa siriană spre Moşul. Fiecare maşină era plină cu luptători ŞI. Camionetele transportau sute de terorişti şi erau dotate cu mitraliere montate deasupra lor. Au spart blocajele instituite pe străzile ce duceau spre Moşul şi au pornit-o direct spre centrul oraşului. Acolo, terorişti sinucigaşi au atacat în acelaşi timp clădiri aparţinând armatei şi poliţiei. Au urmat lupte de stradă. La televiziunea de stat s-au derulat întreaga zi emisiuni speciale, pe care le-am urmărit cu toţii ca paralizaţi.

Acum, mama nu se mai străduia să-şi ascundă de noi îngrijorarea.

— Vor să ocupe întregul oraş! strigă ea cu o voce ascuţită, atunci când vorbi din nou cu tata la telefon.

Îl pusese pe difuzor, astfel încât am putut asculta cu toţii discuţia lor.

— În Moşul sunt staţionaţi 25 000 de colegi. Crezi oare că ei vor permite una ca asta? răsuna vocea distorsionată a tatei din telefonul mobil. Avem o superioritate numerică

evidentă. Asta înseamnă că Moşului nu poate fi cucerit de către terorişti.

— Crezi asta cu adevărat? l-am întrebat pe fratele meu mai mare în şoaptă.

Delan clătină din cap. Mama ne aruncă o privire severă, iar noi am amuţit.

— Mâine se va termina nebunia, ne-a promis tata de la postul lui de la graniţă.

Din spatele lui se auzi un huruit surd.

— Acum trebuie să închid, din păcate, zise el. Nu vă

faceţi griji! Pe curând!

Dar nu avea să fie deloc aşa. Luptele au durat. Şi chiar dacă crainicul de la ştiri se străduia să sune la fel de încrezător ca şi tata, în cea de-a doua zi de la atac nu mai părea că armata va reuşi să controleze situaţia la fel de repede şi să alunge teroriştii din oraş. În curând începură

—— 34 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

să fluture de pe tot mai multe acoperişuri steagurile negre cu citate din Coran, pe care oamenii SI-ului le arborau în semn de victorie. Camerele de luat vederi ale televiziunii ne dezvăluiau o mare de astfel de steaguri.

Preşedintele Kurdistanului, Massoud Barzani, oferi guvernului ajutor constând în trupe militare pentru a apăra Mosulul. Dar în Bagdad încă mai erau voci care susţineau că vor readuce situaţia sub control, aşa că

guvernul respinse oferta cu mulţumiri politicoase.

— Arabii ăştia sunt nebuni, gemu Delan, care până de curând cochetase cu gândul unei cariere în armată.

Din cauza tensiunilor din ce în ce mai frecvente din interiorul Irakului, în cele din urmă se decise să nu o mai facă.

— Ei riscă mai degrabă ca Mosulul să cadă în mâinile teroriştilor, decât să îl lase în grija unui kurd!

Acest refuz avea să se întoarcă împotriva lor: în cea de-a treia zi, comandanţii supremi ai forţelor armate irakiene aveau să se urce într-un elicopter şi să fugă din Moşul – un semnal fatal pentru soldaţii rămaşi la sol. Oamenii îşi abandonară în panică uniformele şi armele şi încercară să

se îndrepte spre sud. Cei care au căzut în mâinile SI-ului au fost executaţi în chip brutal.

În Kocho am fost cu toţii şocaţi că Moşului a căzut atât de repede. La o zi după ce armata lăsase baltă oraşul intr-un chip atât de ruşinos, guvernul îi dădu totuşi preşedintelui kurd Barzani permisiunea să-l apere cu luptătorii peshmerga. Pentru noi, asta însemna că şi regiunea Sinjarului era de acum sub protecţia oamenilor săi. Regiunea Sinjar se află la marginea Kurdistanului, la graniţa cu Irakul arab. Şi satul nostru, care se găsea la douăzeci de kilometri la sud de munţi, intra deja îndeajuns de mult în teritoriul arab. Protecţia kurzilor ne era de mii de ori mai bine-venită decât cea a arabilor. De aceea, primarul nostru le pusese imediat la dispoziţie o casă din sat luptătorilor peshmerga care ajunseseră în Kocho, la

—— 35 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

puţin timp după aceea.

Când tata se întoarse în cele din urmă, după aceste zile pline de evenimente, de la serviciul lui de grănicer, fraţii mei şi cu mine i-am fugit în întâmpinare şi l-am îmbrăţişat febril. Chiar şi mama, care de obicei nu era înclinată spre sentimentalisme, îşi şterse pe ascuns o lacrimă de pe chip.

Într-atât de uşurată era ea, să-l vadă viu şi nevătămat.

Tata abia dacă putea să ne privească în ochi, atât de mult se ruşina din cauza laşităţii colegilor săi.

— Nu-mi vine să cred, repeta el surprins. S-au lăsat alungaţi de acolo de o grămăjoară de terorişti. Dar, adăuga el pentru a le salva onoarea, populaţia din Moşul nu le-a uşurat tocmai situaţia: oraşul majoritar sunit considera armata dintotdeauna drept un corp străin, care urma ordinele guvernului şiitului Nuri al Maliki. Un preşedinte, pe care îl urau şi pe care îl considerau o marionetă dirijată