puterea în nord, obligau populaţia să adopte reguli de conduită strict islamice şi îşi începuseră ofensiva împotriva tuturor creştinilor sau a celor de alte religii.
Cea mai faimoasă şi, deopotrivă, cea mai brutală dintre aceste grupări teroriste era organizaţia numită Dolat e Islamia fi Iraq va Syria – „Statul Islamic în Irak şi în Siria”, pe scurt Daesh. În Europa, organizaţia e cunoscută ca ISIS
sau SI. Aceşti terorişti aveau resurse financiare şi armament mai numeroase decât toţi ceilalţi islamişti. În ultimele luni, cuceriseră mai multe oraşe situate dincolo de graniţă. Nenumăraţi şiiţi, creştini, druzi şi alaviţi încercau să fugă din calea lor presărată cu teroare, fiindcă altminteri erau ameninţaţi cu moartea.
— Mă doare sufletul că îi respingem pe aceşti oameni, îl auzisem pe tata spunându-i cu necaz mamei mele, odată
când fusese în trecere pe acasă. Aceşti fanatici nu au pic de milă de ei.
— În această situaţie, nu ar fi de datoria noastră să-i ajutăm? întrebă ea.
— Trebuie să fim precauţi, răspunse el. SI-ul are planuri mari. Unii dintre aceşti presupuşi refugiaţi sunt asemenea unor cai troieni. Vin cu scopul de a înfiinţa noi celule teroriste în oraşele irakiene.
— Şi atunci vor dori să preia şi aici puterea?
— Dacă ar putea, ar face-o cu siguranţă. Vor să
controleze întregul Orient Apropiat şi şi-au întins deja tentaculele şi asupra noastră, în Irak. S-au stabilit deja în oraşe precum Fallujah şi Ramadi. Şi se pare că au simpatizanţi şi în Moşul, printre foştii susţinători ai lui Saddam.
Mama se scutură, ca şi cum ar fi vrut să respingă o premoniţie rea.
—— 26 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
— Cine sunt oare aceşti oameni?
Tata suspină.
— Sunt aceiaşi care ne-au făcut viaţa un iad în timpul ocupaţiei americane. Îţi mai aminteşti de al-Zarqawi, care a organizat peste tot în ţară atentate cu bombe şi care a ucis şiiţi şi creştini?
— Da, spuse mama – şi chiar şi eu auzisem de el, fiindcă
numele lui era cunoscut şi temut în Irak. E fostul şef Al-Qaida din Irak, nu-i aşa? Nu a murit de mult? întrebă ea.
— Ba da, confirmă tata. Dar are un urmaş, pe Abu Bakr al-Baghdadi. Crede-mă: nu e cu nimic mai puţin brutal decât predecesorul lui. Acesta e originar din Samarra, la nord de Bagdad, şi a putrezit mai mulţi ani într-o închisoare americană. Mişcarea lui era, de fapt, ca şi moartă atunci când americanii şi-au retras trupele. Însă
atunci a izbucnit războiul civil şi al-Baghdadi şi-a trimis puţinele miliţii cu care mai rămăsese dincolo de graniţă.
Acolo au primit, ei şi alţi jihadişti, sprijin din partea statelor din jurul golfului: mai ales Arabia Saudită şi Qatarul, dar şi Turcia au furnizat arme, fiindcă voiau să-l înlăture de la putere pe Bashar al-Assad şi să întărească
sunniţii radicali din ţară. Şi le-a reuşit! Azi, oamenii lui al-Baghdadi au mai multă influenţă decât orice altă grupare din Siria. Au experienţă de luptă şi se scaldă în bani şi în arme. De aceea sunt şi atât de periculoşi.
— Dar nu şi pentru noi? întrebă mama temătoare.
— Nu. Tata râse încordat. Aici n-au nicio şansă. Poate că
în sud stă altfel treaba. Aici însă, eu şi colegii mei avem grijă să nu vină.
Mama tăcu, încă nu părea să fie complet convinsă.
— Sau chiar crezi că 350 000 de oameni înarmaţi nu pot să se descurce cu o mică grupare de terorişti? mai adăugă
tata, pentru a o linişti.
Îngrijorarea din discuţia părinţilor mei mă surprinse: nu-mi trecuse până atunci prin cap faptul că grupările jihadiste ar putea deveni periculoase la noi în sat. Graniţa
—— 27 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
siriano-irakiană, pe care o păzea tata, se găsea la o depărtare de numai cincizeci de kilometri. Şi războiul civil de acolo se prezenta la televizor, undeva foarte departe de propria mea realitate şi traiul cotidian.
Însă totul se schimbă atunci când exploziile se apropiară
de regiunea noastră.
— Aţi auzit? întrebă Nura, când Evin şi cu mine ne întoarserăm din grădină în casă, pentru a lăsa acolo recolta de caise.
— Ce părere ai? am întrebat, dând cu precauţie din mâna stângă, pentru a alunga o albină, care părea interesată de fructele noastre.
Voiam să facem dulceaţă din fructele dulci. Însă prietena noastră rămase locului, ca şi cum ar fi prins, dintr-odată, rădăcini în faţa televizorului din camera de zi şi îşi lăsase pe podea castronul ei.
— Dă-l puţin mai tare! îi spuse ea fratelui meu mai mic Keniwar.
La televizor era o emisiune de ştiri.
— Divizia de aur a zburat cu elicoptere în oraş, l-am auzit spunând pe crainic.
