—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Capitolul 2

O ULTIMĂ VARĂ FRUMOASĂ

La şcoală, îmi spuneau „calculator de buzunar”. Porecla i-o datoram profesorului meu de matematică, fiindcă eram cea mai inteligentă din clasă la materia lui. De fiecare dată

când domnul Siamand ne dădea o problemă, pe care niciunul dintre colegii mei nu ştia să o rezolve, mi se adresa mie.

Ei, Farida, ce părere ai? mă întreba el. Nu vrei să le arăţi şi celorlalţi cum se rezolvă?

— Bineînţeles, răspundeam eu şi mă îndreptam sigură

pe mine spre tablă.

Cu o bucată de cretă scriam, pas cu pas, rezolvarea. În plus, explicam cum treceam de la o etapă la alta. În spatele meu, îi auzeam pe colegi bombănind. Mai ales băieţii se supărau pentru că ştiam să socotesc mai bine decât ei.

— Ce înseamnă asta? Farida nu este profesoara noastră!

se plângeau ei.

În vocile lor, se simţea însă invidia. Dar domnul Siamand îmi lua apărarea mereu.

— Mai bine concentraţi-vă şi vedeţi cum ajunge Fanda la rezultat, îi îndemna el. Este un dascăl minunat. Ştie mult mai multă matematică chiar decât mine.

De fiecare dată când spunea asta, mă făceam roşie ca focul şi mă bucuram, desigur, de enorma laudă pe care o formula profesorul. Dar, ca să fiu sinceră, nici nu trebuia să mă străduiesc prea mult pentru a fi atât de bună la matematică, îmi plăcea la nebunie această materie: totul este atât de limpede, de structurat, de logic! Că există

oameni care nu pot pricepe această lume frumoasă, ordonată, asta nu o pot înţelege nici până azi. Pentru mine

—— 19 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

e uşoară. Calculele cu puteri, de care ne-am ocupat în primăvara lui 2014, îmi plăceau foarte mult. În vreme ce colegii mei îşi mestecau îndelung creioanele, cu frunţile încruntate şi socoteau în sus şi-n jos, eu intuiam uşor rezultatul. Ei considerau asta o vrăjitorie, dar pentru mine totul era simplu.

Fizica a fost cea de-a doua materie preferată a mea. Şi ea mi se părea uşoară. Însă, din păcate, aveam un profesor, domnul Khalil, care ne explica materia într-un fel extrem de plicticos şi de neînţeles. Atunci când venea în clasă

după orele de matematică, îmi aşezam faţa pe bancă şi îi spuneam Nurei oftând:

— Mă culc puţin acum. Te rog, trezeşte-mă când a terminat.

Ea chicotea şi îşi dădea la o parte părul lung, castaniu, de pe chip. Cu pielea ei deschisă la culoare şi cu nasul în vânt, Nura era neîndoielnic cea mai frumoasă fată din clasa noastră. Dar, spre deosebire de mine, întâmpina greutăţi la ambele materii. Când obosea încercând să-şi rezolve problemele, se uita uneori cu o disperare absolută spre mine.

— Cum reuşeşti? şoptea ea. Ai vreun calculator de buzunar?

— Nu! răspundeam eu. Dacă vii după-amiază la noi, o să-ţi explic.

Învăţatul împreună nu era, fireşte, decât un pretext pentru noi: mă bucuram mereu, ori de câte ori venea Nura la noi în vizită. Şi mamei îi plăcea asta. Fiindcă tata lucra în schimburi – şi era trimis pe o perioadă de zece zile la graniţa cu Siria, noi, femeile, ne simţeam singure şi, uneori, izolate. În afară de asta, în comunitatea noastră era valabilă regula ca un musafir binecuvântează casa în care intră.

Ne retrăgeam aşadar după şcoală cu manualele noastre de matematică pe acoperiş şi ne adânceam în lecţiile pe care le tăcuserăm de dimineaţă. Mă străduiam într-adevăr

—— 20 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

mult să-i explic Nurei secretele matematicii şi ale fizicii.

Însă materia nu voia să-i între în cap. Părea că briza uşoară care bătea spre noi dinspre munţii Sinjar îmi lua cu ea cuvintele, înainte ca ele să ajungă la prietena mea.

Priveam spre soare şi ascultam ciripitul păsărilor din grădină. De fapt, era o zi prea frumoasă pentru a pierde timpul cu învăţatul.

— Hai să facem o pauză, îi propuneam eu.

Nura era îndată de acord. Ne închideam cărţile şi coboram în grădină. Din bucătărie luam carafa cu limonadă proaspăt făcută, pe care o pusese acolo mama, de dimineaţă. Turnam în pahare pe care le decoram cu frunze din menta care creştea în grădina noastră şi care miroseau minunat.

— Învăţatul îţi provoacă foame, îi spuneam Nurei şi-i tăceam cu ochiul.

Aceasta era scuza pe care o aduceam de fiecare dată

când eram surprinse în incursiunile noastre în căutarea hranei. Amândouă ciuguleam cu o plăcere teribilă – şi, indiferent dacă eram la ea sau la mine, controlam mai întâi frigiderul sau culegeam din ceea ce aveau grădinile de oferit ca delicatese.

Nurei îi plăcea în mod deosebit zmeura, dar admira şi straturile de flori, care străluceau în culori vii.

— Trandafirii din grădina voastră sunt mai frumoşi ca anul trecut, zise ea.

— Da, răspundeam eu mândră. Şi crinii la fel.

Am făcut un semn spre florile de culori diferite, ce creşteau la noi. Nura le-a mirosit şi le-a mângâiat blând petalele.

— Sunt cu adevărat unice, trebui ea să recunoască.

Am rupt o floare galbenă şi i-am pus-o în cartea de matematică.

— Astfel o să zboare spre tine ca într-un vis rezolvările la următorul test de matematică, i-am promis.

La rândul ei, Nura culese o floare şi mi-o puse în carte.

—— 21 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Chiar dacă nu ai nevoie de ea, îţi va aduce aminte de mine.

În acea clipă am auzit paşii mamei undeva în spatele nostru. Avea în jurul capului o bucată de stofă în carouri, iar în mână o săpăligă. De bună seamă, plivise buruienile din straturile cu legume aflate în spatele casei.

— Doar nu aţi plecat din nou la furat? întreba ea.

Ne ţineam cărţile de matematică strâns lipite la piept şi am dat din cap în semn de negare.