Priveam spre soare şi ascultam ciripitul păsărilor din grădină. De fapt, era o zi prea frumoasă pentru a pierde timpul cu învăţatul.
— Hai să facem o pauză, îi propuneam eu.
Nura era îndată de acord. Ne închideam cărţile şi coboram în grădină. Din bucătărie luam carafa cu limonadă proaspăt făcută, pe care o pusese acolo mama, de dimineaţă. Turnam în pahare pe care le decoram cu frunze din menta care creştea în grădina noastră şi care miroseau minunat.
— Învăţatul îţi provoacă foame, îi spuneam Nurei şi-i tăceam cu ochiul.
Aceasta era scuza pe care o aduceam de fiecare dată
când eram surprinse în incursiunile noastre în căutarea hranei. Amândouă ciuguleam cu o plăcere teribilă – şi, indiferent dacă eram la ea sau la mine, controlam mai întâi frigiderul sau culegeam din ceea ce aveau grădinile de oferit ca delicatese.
Nurei îi plăcea în mod deosebit zmeura, dar admira şi straturile de flori, care străluceau în culori vii.
— Trandafirii din grădina voastră sunt mai frumoşi ca anul trecut, zise ea.
— Da, răspundeam eu mândră. Şi crinii la fel.
Am făcut un semn spre florile de culori diferite, ce creşteau la noi. Nura le-a mirosit şi le-a mângâiat blând petalele.
— Sunt cu adevărat unice, trebui ea să recunoască.
Am rupt o floare galbenă şi i-am pus-o în cartea de matematică.
— Astfel o să zboare spre tine ca într-un vis rezolvările la următorul test de matematică, i-am promis.
La rândul ei, Nura culese o floare şi mi-o puse în carte.
—— 21 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
— Chiar dacă nu ai nevoie de ea, îţi va aduce aminte de mine.
În acea clipă am auzit paşii mamei undeva în spatele nostru. Avea în jurul capului o bucată de stofă în carouri, iar în mână o săpăligă. De bună seamă, plivise buruienile din straturile cu legume aflate în spatele casei.
— Doar nu aţi plecat din nou la furat? întreba ea.
Ne ţineam cărţile de matematică strâns lipite la piept şi am dat din cap în semn de negare.
Mama ne privi neîncrezătoare. Ştia cu câtă plăcere ne dăruiam una alteia flori. Dar nu putea demonstra că am fi comis vreo fărădelege.
— Cel puţin, ar trebui să le daţi şansa de a creşte, zise ea prevăzătoare.
— Dar bineînţeles că o facem!
Cu puţin înainte de vacanţa de vară, venise în şcoala noastră un profesor de matematică dintr-un alt sat. Urma să susţinem testul cu domnul Ahmed. Era un bărbat mic de statură, bărbos, bine făcut şi avea renumele unui profesor extrem de exigent. El însuşi se străduise să lase această impresie:
— Dacă va reuşi unul singur din clasa voastră să rezolve şaptezeci la sută dintre problemele din testul meu, înseamnă că nu sunteţi chiar atât de slabi, se împăună el.
Domnul Ahmed nu venise la noi în sat doar cu problemele de la test, ci şi cu un sac plin de preconcepţii.
Noul nostru profesor arab era de părere că noi, yazidiţii, am fi de-a dreptul analfabeţi, având în vedere că locuim într-o regiune atât de izolată.
Toţi colegii mei de clasă tremurau de teamă. Nura era complet lividă. Eu însă eram impasibilă.
— Ce tot spuneţi? Eu sunt cea mai bună la matematică.
Bineînţeles că voi depăşi cele şaptezeci de procente.
Domnul Ahmed mă privi uluit.
— Ei, pari să fii foarte sigură pe tine, spuse el pe un ton nu foarte prietenos. Dar vom vedea în curând cât de bună
—— 22 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
eşti de fapt.
Ne luă toate cărţile de matematică, pentru ca nu cumva să poată trişa careva. Când Nura îi întinse cartea ei, crinul presat căzu pe jos. Culoare feţei prietenei mele se schimbă
subit de la alb ca varul la roşu ca focul. Ea ridică floarea în grabă şi o puse înaintea ei, pe masă. Înainte de a preda cartea, am scos din ea floarea pe care mi-o dăruise Nura, şi am pus-o alături de a ei.
— Acum nimic nu mai poate să meargă rău, i-am şoptit prietenei mele.
Apoi domnul Ahmed împărţi foile de examen.
— E cu adevărat greu, deci nu vă impacientaţi dacă nu reuşiţi, repetă el.
