Părea să ne considere într-adevăr nişte idioţi!
„Îi voi demonstra contrariul”, am decis eu. M-am apucat de test cu o atenţie deosebită. Fireşte că acesta era altfel alcătuit decât cele pe care le ştiam de la domnul Siamand.
Însă totuşi era foarte departe de a fi de nerezolvat. În realitate, nu concepuse ceva extrem de dificil. Aşadar, am făcut toate calculele şi am mai verificat încă o dată
rezultatele. Printr-o privire piezişă, m-am asigurat că Nura lucra cu spor. Am încercat apoi să îmi poziţionez astfel foaia cu rezultatele, ca să poată arunca, eventual, un ochi asupra ei. Dar domnul Ahmed era vigilent: observase deja că nu mai socotesc.
— Ei, ai renunţat deja? întrebă el ironic.
— Nu, din contră, am terminat, îşi încruntă mirat sprâncenele.
— Atunci poţi să îl predai, zise el şi îmi spuse să
părăsesc sala de clasă.
Puţin mai târziu m-a urmat şi Nura.
Am aşteptat cu încordare rezultatele. Câteva zile mai târziu, domnul Ahmed ne dădu înapoi foile cu testele corectate. Când mi-o dădu pe a mea, îmi rânji pe sub mustaţă. Nu puteam înţelege prea multe din asta: să fie un rânjet ironic sau binevoitor? Umpluse hârtia cu multe
—— 23 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
cârlige roşii, în josul paginii scria rezultatul final: nouăzeci şi nouă de procente. Inima îmi bătea de bucurie. Nura făcuse o treime din toate problemele şi trecuse şi ea.
După oră, domnul Ahmed mă chemă la el.
— Aşa un geniu matematic nu am mai întâlnit până
acum, îmi zise el. Te-ai gândit vreodată să te faci profesoară de matematică?
— Acesta ar fi visul meu absolut, m-am bâlbâit eu fericită. Credeţi că ar fi posibil?
— Sigur că da. Domnul Siamand sau eu te-am putea recomanda pentru o bursă.
Am dat din cap cu încântare. Ce propunere minunată!
Faptul că acest profesor sever mă considera capabilă să
devin eu însămi profesoară de matematică era pentru mine o recunoaştere formidabilă. Nimeni din familia mea nu ajunsese atât de departe.
Familia noastră era una de oameni modeşti: strămoşii noştri fuseseră mici agricultori şi nu avuseseră parte, având În vedere că aparţinem de cea mai de jos castă a yazidiţilor, de niciun fel de educaţie formală. În rândurile generaţiilor mai vârstnice, chiar nici nu se dorise să se înveţe cititul şi scrisul. Imnurile religioase se transmiteau mai departe prin tradiţie orală, cu ajutorul conducătorilor noştri religioşi, şeici şi piri. Abia când a introdus Saddam Hussein, în 1970, obligativitatea şcolară, lucrurile s-au schimbat. După aceea s-a construit o şcoală şi în Kocho.
Dar profesorii veneau mereu din afara regiunii ca până
acum. Să fiu eu oare, poate, prima care va reuşi să fie profesoară în propriul sat?
Am alergat acasă mândră ca un păun – şi mă bucuram să le comunic şi părinţilor mei vestea cea mare. „Vara asta va fi minunată”, mi-am zis, dându-mi capul pe spate şi scoţând un chiot de bucurie. Viaţa îmi zâmbea.
În vacanţe, lucrurile decurgeau normal la noi în casă. Eu mă odihneam, dormeam mult şi mă întâlneam apoi cu
—— 24 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
prietenele mele Nura şi Evin. Organizam picnicuri pe undeva prin aer liber, frunzăream împreună revistele de modă, ne aranjam una alteia părul şi făceam nişte coafuri complicate şi semeţe, pe care nu le mai desfăceam apoi zile la rând, până când mamele noastre nu ne cereau.
— Farida, desfă-ţi cocul şi pieptănă-ţi părul cum trebuie!
mă certa mama. Sau vrei să aştepţi până când ţi se cuibăresc în el păduchii? Ne mai aduci şi gângănii prin casă!
Îmi periam părul bombănind şi îmi luam adio de la visul de a fi nu doar prima, ci şi cea mai elegantă profesoară de matematică din propriul sat.
O ajutam cu plăcere pe mama la treburile casnice. Ca fiică, asta era oricum de datoria mea şi nu mi se părea să
fie un efort prea mare să dau o mână de ajutor la curăţenie, la spălat, la tăiatul lemnelor sau la plivitul buruienilor.
Însă cel mai mult îmi plăcea să gătesc pentru familia mea. Mama începuse deja de foarte devreme să mă înveţe cum se prepară anumite mâncăruri, pentru ca mai târziu soţul meu să fie mulţumit de felul în care găteam, după
cum spunea ea. Între timp, câştigasem în bucătărie o adevărată experienţă. Cel mai bine îmi reuşea o mâncare locală, căreia îi spunem kamalles, flori de muşeţel, fripte în tigaie. Şi kebabul meu din carne proaspătă de miel era renumit – cel puţin în cadrul familiei. Atunci când puneam frigăruile la foc deschis, mirosul lor apetisant se răspândea în toată casa şi îi făcea pe toţi să înghită în sec. Fraţi mei roiau atunci în jurul meu, ca nişte muşte enervante, şi abia dacă mai puteau aştepta până când anunţam: „Masa e gata!”
Din păcate, tata nu a petrecut în acea vară la fel de mult timp cu noi ca de obicei. Toţi soldaţii de la graniţa cu ţara învecinată, Siria, au fost nevoiţi să facă ture suplimentare, având în vedere că situaţia de acolo era încordată din cauza războiului civil din zonă. Organizaţii teroriste sunnite
—— 25 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
puseseră stăpânire în ultimii doi ani pe părţi însemnate ale Siriei de Nord. Conducerea centrală a lui Bashar al-Assad, cel aflat oficial la putere, nu mai controla, de fapt, decât regiunea din jurul Damascului. Islamiştii, care preluaseră
