Pe atunci locuiam în Kocho, un sat situat în câmpia din sudul lanţului muntos irakian Sinjar, cu o populaţie de 1700 de locuitori. Primăvara, peisajul de acolo străluceşte în toate culorile curcubeului: în jurul satului cresc numeroşi copaci, flori şi iarbă, prin care păstorii îşi mână

cirezile. Vara, totul se veştejeşte din cauza căldurii, astfel încât plantele se ofilesc. De aceea, sătenii din împrejurimi au amenajat câteva iazuri, cu ajutorul cărora irigă

câmpurile. Până şi grădina noastră, care era înconjurată de un gard înalt, trebuia udată zilnic. Asta făcea parte din sarcinile mele: dimineaţa şi seara luam un furtun, deschideam robinetul aflat pe terasă şi stropeam cu apă

toate plantele.

Aveam o grădină foarte frumoasă, în care creşteau duzi, migdali şi caişi, iar în umbra lor erau legumele pe care mama le planta: zucchini, praz, vinete, cartofi, ceapă, salată şi conopidă. În jurul terasei casei noastre, înfloreau diverse soiuri de trandafiri, care emanau, în special seara, un miros înnebunitor. În anotimpul cald, mama, fraţii mei mai mici, Serhad, Shivan, Keniwar şi cu mine ne petreceam aproape tot timpul în acest mic paradis, în timp ce tata şi fratele meu mai mare, Delan, se bucurau de liniştea şi de răcoarea de aici, ori de câte ori nu erau nevoiţi să

muncească.

Casa cu un etaj avea cinci încăperi: o bucătărie, o cameră de zi, dormitorul părinţilor mei, cel al fraţilor mei şi al meu. Fiind singura fiică, aveam dreptul la un mic regat propriu. Cu toate acestea, adesea îmi pare rău că nu am

—— 8 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

surori – aş fi împărţit cu mare plăcere camera cu ele. În orice caz, aveam voie să-mi invit prietenele acasă, ori de câte ori doream. Prietena mea Evin şi verişoara mea Nura veneau deseori în vizită. Nura şi cu mine eram colege de clasă, iar Evin era mai mare ca noi cu câţiva ani şi terminase deja şcoala. O invidiam pentru timpul ei liber, în vreme ce noi pritoceam îndelung, deseori chiar şi după-amiezile, temele pentru acasă. Cu firea ei liniştită şi echilibrată, Evin era pentru noi ca o soră mai mare.

Dintre fraţii mei, cel mai mult îmi plăcea de Delan. Ne petreceam mai tot timpul împreună şi aveam multe pasiuni comune. Printre copacii din grădină jucam după-amiezile fotbal. Fratele meu mai mare m-a învăţat să conduc, pe furiş, în munţi. Fiindcă, din păcate, tata l-a învăţat doar pe el şi pe fratele nostru mai mic, Serhad. Nu credea că noi, fetele, trebuia să ştim să conducem. Să faci un curs de şofat sau să îţi iei permisul nu era ceva obişnuit la noi în sat.

Iniţial, casa noastră ar fi trebuit să aibă două etaje. Aşa o concepuse tata, atunci când o construise cu ani în urmă, împreună cu unchiul meu. Însă banii prevăzuţi pentru ea se terminaseră foarte repede. Cu solda unui grănicer şi cu ceva bani obţinuţi din agricultură nu prea avea multe de făcut, în plus, tata insista ca toţi copiii lui să meargă la şcoală. Pe scurt: mereu era câte ceva mai important de plătit decât ridicarea unui etaj. Şi cu timpul ne-am obişnuit cu barele de fier şi cu sârmele ce ieşeau din acoperiş. Multe case arătau astfel în Kocho: barele de fier arătau că îţi puteai construi încă un etaj deasupra. Şi vara, când era prea cald pentru a dormi înăuntru, scoteam saltelele pe acoperiş pentru a ne bucura de aerul proaspăt al nopţii de acolo, de sus.

Oricum, mama privea situaţia extrem de pragmatic.

Cândva prinsese sfori de acele bare şi usca acolo rufele. O

măsură pe care Delan şi cu mine o consideram, fireşte, bine-venită. Totuşi, am fost de mai multe ori muştruluiţi

—— 9 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

zdravăn, când mingea noastră de fotbal murdară ateriza, în loc să o facă în poartă, printre cearşafurile curate, pe vremea când ele mai erau uscate în grădină.

Acum însă, printre bare, se găseau depozitate de o vreme încoace mai multe materiale şi utilaje, printre care o betonieră şi câţiva saci de ciment, pe care Delan le cumpărase din leafa lui de muncitor. Acesta intenţiona să

se căsătorească, iar pentru asta avea nevoie, fireşte, de o locuinţă în care să se mute cu viitoarea lui soţie.

Însă mai avea nevoie şi de o soţie. Într-una dintre ieşirile noastre cu maşina la munte, mi-a mărturisit că o fată, de care el se îndrăgostise iniţial, a fost nevoită să-l refuze.

Părinţii ei o promiseseră, din nefericire, unui alt bărbat şi situaţia nu putea fi schimbată. Acum, Delan se străduia să

o cucerească pe Zevin, o verişoară de-a noastră, care îmi era tare dragă.

— Mă voi ruga ca părinţii ei să te accepte, i-am promis fratelui meu.

Căsătoria între verişori era considerată o legătură

acceptabilă fiindcă se presupune că traiul între rude se petrece în deplină armonie.

În satele din împrejurimi locuiau în cea mai mare parte arabi musulmani. Se deosebeau de noi din toate punctele de vedere, nu doar din cel religios. Aveau alte deprinderi, alte tradiţii şi alte obiceiuri. Noi vorbeam kurdă, ei arabă.

Şi fiindcă noi, yazidiţii, nu ne căsătorim decât în cadrul propriului nostru grup religios, nici nu avem vreun fel de legătură de rudenie în acele localităţi.

Însă aveam relaţii de prietenie şi mai ales de afaceri cu musulmanii. Îmi amintesc că în Kocho veneau mereu negustori musulmani, pentru a face comerţ cu fructe sau cu dulciuri. Aceşti negustori erau pentru noi, copiii, bine-veniţi şi chiar şi adulţii se bucurau de mărfurile lor.

Fiecare băiat din sat avea, în plus, un „naş” musulman: acesta era cel care ţinea copilul în braţe atunci când avea loc ceremonia circumciziei, sărbătoare la care se aduna de

—— 10 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

obicei întregul sat pentru a asista. De exemplu, atunci când fratele meu cel mai mic, Keniwar, a trecut prin această ceremonie, a fost purtat în braţe de un prieten musulman de-al tatei. Astfel, el a devenit oarecum

„unchiul” lui Keniwar, părintele lui spiritual. Şi chiar dacă

nu exista nicio legătură de rudenie între familiile noastre, naşul musulman şi-a luat angajamentul de a-l ajuta în viitor pe copil şi mai târziu pe bărbat, ori de câte ori va avea el nevoie. În acelaşi timp, se pecetluia astfel şi legătura dintre familia yazidită şi cea musulmană, în speţă

între tata şi prietenul lui de altă religie.

Însă în ciuda unor astfel de alianţe, noi, yazidiţii, nu ne bucuram de o reputaţie bună în rândurile musulmanilor.

Şi o ştiam foarte bine. Mulţi dintre ei nu se ascundeau să

ne arate tot ce simţeau pentru noi: atunci când veneau în satul nostru, refuzau să mănânce din mâncărurile noastre.

Se temeau că ar putea fi „murdărite”. Fiindcă noi punem însă mare preţ pe ospitalitate, luam acest comportament ca pe un afront teribil. De ce aveau ei această părere despre noi este lucrul care îmi fusese în copilărie, de cele mai multe ori, de neînţeles.

Dar bătrânii din sat povesteau că aşa era dintotdeauna.

— Istoria noastră este una a persecuţiei şi a suferinţei, îmi povestea bunicul.

Bunicul din partea tatălui meu locuia, aşa cum se obişnuieşte la noi, în casa de vizavi. Era un om în vârstă, demn, cu o mustaţă căruntă, care purta mereu haine albe tradiţionale simbolizând puritatea.

— Cu toţii ne-au persecutat: kurzii musulmani, guvernatorii şahului iranian şi sultanii osmani. Ne-au masacrat de zeci de ori. De nenumărate ori ne-au răpit femeile, ne-au alungat din ţară şi ne-au ameninţat cu sabia scoasă să ne dezicem de credinţa noastră.

Bunicul îşi trecu mâna peste fruntea lui mare, aspră, în timp ce eu ascultam, pătrunsă de un fior plăcut, aceste istorii terifiante din trecut.

—— 11 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Ai grijă, micuţa mea, spuse el, fiindcă ei ne spun abadat al-sheitan: „Cei care se roagă la stăpânul iadului”.

— Acum m-am speriat, totuşi. Dar de ce?

— Fiindcă a existat cineva care a inventat, cu multă