— Crezi? am întrebat agitată.
Mă mângâie pe cap cu blândeţe.
— Da, trebuie să mai exersezi de câteva ori, apoi totul va fi mult mai uşor. Voi aşeza pentru tine o ţintă în grădină. O
să vezi: cu timpul, îţi va dispărea şi teama de zgomotul produs de împuşcătură şi vei putea contracara mai bine reculul.
Am încuviinţat sârguincioasă din cap. Eram foarte mândră de faptul că tata mă învăţa, la numai şaisprezece ani, cum să folosesc o armă. Mamei şi fratelui meu Delan, mai mare ca mine cu doi ani, le-o arătase deja de ani buni.
Fratelui meu Serhad, cu doi ani mai mic decât mine, încă
nu. Era un semn evident că mă considera matură: în orice caz, suficient de matură pentru a apăra casa şi proprietatea, în caz de nevoie.
Într-o cutie din dormitorul lui păstra trei puşti. Una dintre ele era arma de serviciu, iar pe celelalte două le cumpărase dintr-un bazar.
— Şi femeile trebuie să ştie să mânuiască o armă, zise el.
Când voi strânge suficient de mulţi bani, voi mai cumpăra un AK-47, pentru ca, în caz de forţă majoră, fiecare dintre noi să aibă una.
Despre cum ar arăta un caz de forţă majoră, tata nu ne spunea nimic. Iar mie încă îmi lipsea fantezia necesară
pentru a-mi imagina aşa ceva. Că precauţia lui putea avea
—— 6 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
vreo legătură cu faptul că noi, yazidiţii, nu eram musulmani, nu-mi trecea prin cap. Mă gândeam în cel mai bun caz la hoţi, care ar fi putut încerca să ne fure obiectele de valoare. Catastrofa care urma să se abată asupra noastră avea să-mi depăşească orice putere de închipuire.
—— 7 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
Capitolul 1
LUMEA NOASTRĂ, AŞA CUM A FOST EA
CÂNDVA
Pe atunci locuiam în Kocho, un sat situat în câmpia din sudul lanţului muntos irakian Sinjar, cu o populaţie de 1700 de locuitori. Primăvara, peisajul de acolo străluceşte în toate culorile curcubeului: în jurul satului cresc numeroşi copaci, flori şi iarbă, prin care păstorii îşi mână
cirezile. Vara, totul se veştejeşte din cauza căldurii, astfel încât plantele se ofilesc. De aceea, sătenii din împrejurimi au amenajat câteva iazuri, cu ajutorul cărora irigă
câmpurile. Până şi grădina noastră, care era înconjurată de un gard înalt, trebuia udată zilnic. Asta făcea parte din sarcinile mele: dimineaţa şi seara luam un furtun, deschideam robinetul aflat pe terasă şi stropeam cu apă
toate plantele.
Aveam o grădină foarte frumoasă, în care creşteau duzi, migdali şi caişi, iar în umbra lor erau legumele pe care mama le planta: zucchini, praz, vinete, cartofi, ceapă, salată şi conopidă. În jurul terasei casei noastre, înfloreau diverse soiuri de trandafiri, care emanau, în special seara, un miros înnebunitor. În anotimpul cald, mama, fraţii mei mai mici, Serhad, Shivan, Keniwar şi cu mine ne petreceam aproape tot timpul în acest mic paradis, în timp ce tata şi fratele meu mai mare, Delan, se bucurau de liniştea şi de răcoarea de aici, ori de câte ori nu erau nevoiţi să
muncească.
Casa cu un etaj avea cinci încăperi: o bucătărie, o cameră de zi, dormitorul părinţilor mei, cel al fraţilor mei şi al meu. Fiind singura fiică, aveam dreptul la un mic regat propriu. Cu toate acestea, adesea îmi pare rău că nu am
—— 8 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
surori – aş fi împărţit cu mare plăcere camera cu ele. În orice caz, aveam voie să-mi invit prietenele acasă, ori de câte ori doream. Prietena mea Evin şi verişoara mea Nura veneau deseori în vizită. Nura şi cu mine eram colege de clasă, iar Evin era mai mare ca noi cu câţiva ani şi terminase deja şcoala. O invidiam pentru timpul ei liber, în vreme ce noi pritoceam îndelung, deseori chiar şi după-amiezile, temele pentru acasă. Cu firea ei liniştită şi echilibrată, Evin era pentru noi ca o soră mai mare.
Dintre fraţii mei, cel mai mult îmi plăcea de Delan. Ne petreceam mai tot timpul împreună şi aveam multe pasiuni comune. Printre copacii din grădină jucam după-amiezile fotbal. Fratele meu mai mare m-a învăţat să conduc, pe furiş, în munţi. Fiindcă, din păcate, tata l-a învăţat doar pe el şi pe fratele nostru mai mic, Serhad. Nu credea că noi, fetele, trebuia să ştim să conducem. Să faci un curs de şofat sau să îţi iei permisul nu era ceva obişnuit la noi în sat.
Iniţial, casa noastră ar fi trebuit să aibă două etaje. Aşa o concepuse tata, atunci când o construise cu ani în urmă, împreună cu unchiul meu. Însă banii prevăzuţi pentru ea se terminaseră foarte repede. Cu solda unui grănicer şi cu ceva bani obţinuţi din agricultură nu prea avea multe de făcut, în plus, tata insista ca toţi copiii lui să meargă la şcoală. Pe scurt: mereu era câte ceva mai important de plătit decât ridicarea unui etaj. Şi cu timpul ne-am obişnuit cu barele de fier şi cu sârmele ce ieşeau din acoperiş. Multe case arătau astfel în Kocho: barele de fier arătau că îţi puteai construi încă un etaj deasupra. Şi vara, când era prea cald pentru a dormi înăuntru, scoteam saltelele pe acoperiş pentru a ne bucura de aerul proaspăt al nopţii de acolo, de sus.
Oricum, mama privea situaţia extrem de pragmatic.
Cândva prinsese sfori de acele bare şi usca acolo rufele. O
măsură pe care Delan şi cu mine o consideram, fireşte, bine-venită. Totuşi, am fost de mai multe ori muştruluiţi
—— 9 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
zdravăn, când mingea noastră de fotbal murdară ateriza, în loc să o facă în poartă, printre cearşafurile curate, pe vremea când ele mai erau uscate în grădină.
Acum însă, printre bare, se găseau depozitate de o vreme încoace mai multe materiale şi utilaje, printre care o betonieră şi câţiva saci de ciment, pe care Delan le cumpărase din leafa lui de muncitor. Acesta intenţiona să
se căsătorească, iar pentru asta avea nevoie, fireşte, de o locuinţă în care să se mute cu viitoarea lui soţie.
