Însă noi, yazidiţii, nu ne rugăm nicidecum la soare: în rugăciunile noastre ne adresăm mereu lui Dumnezeu însuşi. Soaiele îl venerăm doar în măsura în care venerăm şi Luna, şi planeta Venus, fiindcă prin ele curge energie divină. De mai multe ori pe zi îl omagiem pe Dumnezeu prin chipurile acestor aştri.

Lumina şi în special lumina soarelui este foarte importantă în religia noastră. Oare nu depinde totul pe lumea asta de soare? Ar putea supravieţui fără lumina lui măcar o singură plantă? Ne putem cultiva oare câmpurile?

—— 14 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

Am putea recolta şi ne-am putea astâmpăra foamea cu recolta obţinută? Nu! De aceea, soarele este sfânt pentru noi; lumina lui reprezintă locul nostru de cult şi cea mai importantă legătură a noastră cu Dumnezeu.

Şi anotimpurile sunt legate, pentru noi, de sărbătorile religioase. Ciclul ritual începe cu sărbătoarea anului nostru nou, Sere Sal, pe care îl serbăm în prima zi de miercuri a lunii aprilie, aşa-numita „miercure roşie”. În acea zi, ne împodobim casele cu flori şi vopsim ouă în fel şi fel de culori, fiindcă ele reprezintă, în concepţia noastră, începutul lumii. În copilărie, trebuia să le caut mereu prin grădină. Aceleaşi ouă sunt oferite mai apoi de mama şi de alte femei din sat străbunilor noştri de la cimitir, drept festin.

Serbăm Chile Havine, cele „patruzeci de zile ale verii”, şi Sere Chil Zivistane, cele „patruzeci de zile ale iernii”. Ambele sărbători sunt legate de ceremonii religioase complexe şi se încheie cu o perioadă de trei zile de post.

Cel mai important eveniment al anului rămâne totuşi pelerinajul la Lalish. Toamna, când trece marea căldură a verii şi vremea reîncepe să fie blândă şi plăcută, întregul sat o porneşte spre acest loc mistic: o vale minunată, verde, udată de două izvoare considerate sfinte. Se află la aproximativ o sută cincizeci de kilometri la nord de Kocho, în munţii dintre Moşul şi Dohuk. În ceea ce mă priveşte, alături de satul meu natal, Lalish reprezintă o a doua patrie, una spirituală, având în vedere că părinţii mei m-au luat de fiecare dată, încă de copil, în călătoria lor anuală în această vale. Însă Lalish mi este doar un loc pământesc, ci şi unul ceresc: aici, aşa credem noi, yazidiţii, s-a pogorât Dumnezeu pentru prima oară pe pământ. Aici a creat El cei şapte îngeri, soarele, luna şi stelele, animalele şi plantele, râurile şi mările.

Totul a început aşadar cu foarte multă vreme în urmă, În Lalish. Chiar şi omul a fost creat în acel colţ perfect de natură.

—— 15 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

— Noi, yazidiţii, ne tragem direct din Adam, zise tata, care povestea cu mare drag, pe drumul spre locul sfânt, vechile istorii.

Aidoma tuturor bărbaţilor din sat, îşi schimbase şi el, pentru această ocazie festivă, uniforma albastră a armatei, pe cure o purta de regulă cu atâta plăcere, cu straiele şi turbanul alb, pe care îl prinsese pe cap, în stil arab, cu ajutorul unei benzi negre. Şi mama îşi legase o cârpă albă

în jurul capului. Femeile yazidite nu sunt obligate, spre deosebire de cele musulmane, să-şi acopere faţa. Astfel, celelalte fete şi cu mine călătoream fără niciun acoperământ al capului şi eram chiar şi modem îmbrăcate pe durata pelerinajului: purtam aceiaşi pantaloni, aceleaşi fuste şi bluze cu care mergeam la şcoală. Însă aveam mereu grijă ca măcar un articol de îmbrăcăminte să fie de culoare albă.

— Aceasta este diferenţa cea mai importantă între noi şi toate celelalte popoare ale lumii, îmi explica tata în continuare. Ele sunt urmaşele lui Adam şi ale Evei. Noi însă, din contră, suntem ez xwede dam – cei care au fost creaţi de Dumnezeu.

Când pătrundeam în vale, tata ne cerea în fiecare an să

ne dăm jos pantofii şi să mergem desculţi mai departe: nimeni nu avea voie să murdărească pământul sfânt cu tălpile pantofilor lui.

— Nu uitaţi că nimeni în afara şeicului Adi nu a păşit pe acest pământ! ne aminti el.

Şeicul Adi, un predicator care trăise cu multe secole în urmă în Lalish, se afla acum în sanctuarul de pe unul dintre versanţii ce se pierdeau lin în vale: încă de departe vedeai complexul de culoarea nisipului, cu turnurile mormintelor sfinte, ce se ridicau ascuţite.

În fiecare an, în acest sanctuar avea loc o întâlnire supraterană: sub cârmuirea păunului, în septembrie se întâlneau cei şapte îngeri, care conduceau destinele de pe pământ. Ei se sfătuiau cu privire la evenimentele anului

—— 16 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

următor şi luau decizii importante despre viitorul omenirii.

Noi voiam să-i întovărăşim în partea lumească a Lalishului, în timpul dezbaterilor lor, şi să-i îmbunăm. Şi conducătorii noştri spirituali se întâlneau anual în acest scop. Lor li se arăta Melek Taus în timpul adunării de toamnă şi le comunica voinţa lui.

Căutam, aşadar, un loc în apropierea sanctuarului şi ne lăsam acolo pe jos desagile. Casele de oaspeţi erau rezervate doar pentru persoane foarte importante şi pentru cei care aparţineau castei preoţilor. Oamenii simpli ca noi îşi aşezau acolo tabăra. Aduseserăm cu noi o pătură mare, pe care o întindeau cei doi fraţi ai mei mai mari. Ea ne servea drept apărătoare împotriva soarelui şi deopotrivă

acoperiş împotriva ploii. Sub acest acoperiş improvizat sub forma unui cort depozitam veselă, pături şi alimente.

Capra, pe care o aduseserăm cu noi pe post de provizii, o legam de un copac din imediata apropiere.

Îmi plăcea la nebunie timpul petrecut în Lalish. Pentru noi, tinerii, săptămâna de toamnă însemna vacanţă şi nenumărate distracţii. Se asemăna cu o excursie la un camping cu prietenii şi toate rudele noastre.

Zilele le petreceam alături de familie. Fiecare membru respecta un program bine stabilit. În primele zile făceam o drumeţie la podul Silat, care se găsea în partea de jos a văii. Această vizită marca trecerea de la partea lumească la cea celestă a Lalishului. Ne spălam de trei ori mâinile cu apă sub pod şi tot de trei ori treceam peste el, ţinând făclii în mâini şi spunând:

— Podul Silat… de-o parte a lui e iadul, de cealaltă, paradisul.

Apoi mergeam în partea de sus a văii şi cântam imnuri religioase. Repetam procesiunea timp de trei zile.

După

aceasta

atenţia

era

îndreptată

asupra

mormântului şeicului Adi. Sarcofagul său şi coloanele din jur erau împodobite cu mătăsuri splendide, colorate. În ziua a patra se strângeau bucăţile de stofă care erau duse

—— 17 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

la izvorul de la Kaniya Spi, unde erau spălate ritual.

Jertfa taurului din cea de-a cincea zi era unul dintre punctele culminante: salvele puştilor care îi anunţau asurzitor uciderea îi făceau pe bărbaţi să se grăbească spre sanctuar. Nici tata, nici fraţii mei nu voiau să piardă

spectacolul. Noi, femeile, din contră, nu eram foarte dornice să îl vedem.

— Dacă simt mult timp mirosul sângelui, îmi vine să

vomit, mi se destăinuia mama.

Cel mai mult îmi plăceau serile în Lalish, când se organizau reprezentaţii de dansuri tradiţionale: pe muzica quewelului, cântăreţii sacri, păstrători ai cunoştinţelor religioase, bărbaţii, înveşmântaţi în straie complet albe, înconjurau de şapte ori în mod ritualic, simbolul solar. Ei urmau un fachir care purta o manta de blană, închisă la culoare, şi o pălărie ascuţită, despre care se spunea că

însuşi Melek Taus ar fi purtat una la fel. Ritualul care se repeta seară de seară avea asupra mea un impact misterios şi fascinant deopotrivă.

Deseori mă furişam împreună cu prietenele mele Nura şi Evin, pentru a ne întâlni, la adăpostul întunericului, cu alţi tineri. Fiindcă, fireşte, ne petreceam cu mai mare plăcere timpul cu cei de-o vârstă cu noi decât în mijlocul familiei, în acest fel, cunoşteam şi alţi tineri din alte sate. Adulţii nu priveau asta cu ochi buni, fiindcă se temeau de legături nepermise. Dar în haosul general şi în euforia pelerinajului, nici nu puteau interzice astfel de contacte.

În final, nu era vorba decât despre întâlniri complet nevinovate. Fiindcă toate fetele erau prietenele mele, iar eu am fost crescută strict după codul de onoare al comunităţii noastre: în acest sens, virginitatea miresei joacă un rol deosebit de important. Relaţiile dinaintea căsătoriei nu intrau în discuţie pentru noi în absolut niciun fel. Ne limitam aşadar la a schimba pe furiş priviri cu băieţii de vârsta noastră sau la a ne hârjoni cu ei.

—— 18 ——