Mama ne privi neîncrezătoare. Ştia cu câtă plăcere ne dăruiam una alteia flori. Dar nu putea demonstra că am fi comis vreo fărădelege.

— Cel puţin, ar trebui să le daţi şansa de a creşte, zise ea prevăzătoare.

— Dar bineînţeles că o facem!

Cu puţin înainte de vacanţa de vară, venise în şcoala noastră un profesor de matematică dintr-un alt sat. Urma să susţinem testul cu domnul Ahmed. Era un bărbat mic de statură, bărbos, bine făcut şi avea renumele unui profesor extrem de exigent. El însuşi se străduise să lase această impresie:

— Dacă va reuşi unul singur din clasa voastră să rezolve şaptezeci la sută dintre problemele din testul meu, înseamnă că nu sunteţi chiar atât de slabi, se împăună el.

Domnul Ahmed nu venise la noi în sat doar cu problemele de la test, ci şi cu un sac plin de preconcepţii.

Noul nostru profesor arab era de părere că noi, yazidiţii, am fi de-a dreptul analfabeţi, având în vedere că locuim într-o regiune atât de izolată.

Toţi colegii mei de clasă tremurau de teamă. Nura era complet lividă. Eu însă eram impasibilă.

— Ce tot spuneţi? Eu sunt cea mai bună la matematică.

Bineînţeles că voi depăşi cele şaptezeci de procente.

Domnul Ahmed mă privi uluit.

— Ei, pari să fii foarte sigură pe tine, spuse el pe un ton nu foarte prietenos. Dar vom vedea în curând cât de bună

—— 22 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

eşti de fapt.

Ne luă toate cărţile de matematică, pentru ca nu cumva să poată trişa careva. Când Nura îi întinse cartea ei, crinul presat căzu pe jos. Culoare feţei prietenei mele se schimbă

subit de la alb ca varul la roşu ca focul. Ea ridică floarea în grabă şi o puse înaintea ei, pe masă. Înainte de a preda cartea, am scos din ea floarea pe care mi-o dăruise Nura, şi am pus-o alături de a ei.

— Acum nimic nu mai poate să meargă rău, i-am şoptit prietenei mele.

Apoi domnul Ahmed împărţi foile de examen.

— E cu adevărat greu, deci nu vă impacientaţi dacă nu reuşiţi, repetă el.

Părea să ne considere într-adevăr nişte idioţi!

„Îi voi demonstra contrariul”, am decis eu. M-am apucat de test cu o atenţie deosebită. Fireşte că acesta era altfel alcătuit decât cele pe care le ştiam de la domnul Siamand.

Însă totuşi era foarte departe de a fi de nerezolvat. În realitate, nu concepuse ceva extrem de dificil. Aşadar, am făcut toate calculele şi am mai verificat încă o dată

rezultatele. Printr-o privire piezişă, m-am asigurat că Nura lucra cu spor. Am încercat apoi să îmi poziţionez astfel foaia cu rezultatele, ca să poată arunca, eventual, un ochi asupra ei. Dar domnul Ahmed era vigilent: observase deja că nu mai socotesc.

— Ei, ai renunţat deja? întrebă el ironic.

— Nu, din contră, am terminat, îşi încruntă mirat sprâncenele.

— Atunci poţi să îl predai, zise el şi îmi spuse să

părăsesc sala de clasă.

Puţin mai târziu m-a urmat şi Nura.

Am aşteptat cu încordare rezultatele. Câteva zile mai târziu, domnul Ahmed ne dădu înapoi foile cu testele corectate. Când mi-o dădu pe a mea, îmi rânji pe sub mustaţă. Nu puteam înţelege prea multe din asta: să fie un rânjet ironic sau binevoitor? Umpluse hârtia cu multe

—— 23 ——

—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——

cârlige roşii, în josul paginii scria rezultatul final: nouăzeci şi nouă de procente. Inima îmi bătea de bucurie. Nura făcuse o treime din toate problemele şi trecuse şi ea.

După oră, domnul Ahmed mă chemă la el.

— Aşa un geniu matematic nu am mai întâlnit până

acum, îmi zise el. Te-ai gândit vreodată să te faci profesoară de matematică?

— Acesta ar fi visul meu absolut, m-am bâlbâit eu fericită. Credeţi că ar fi posibil?

— Sigur că da. Domnul Siamand sau eu te-am putea recomanda pentru o bursă.

Am dat din cap cu încântare. Ce propunere minunată!

Faptul că acest profesor sever mă considera capabilă să

devin eu însămi profesoară de matematică era pentru mine o recunoaştere formidabilă. Nimeni din familia mea nu ajunsese atât de departe.

Familia noastră era una de oameni modeşti: strămoşii noştri fuseseră mici agricultori şi nu avuseseră parte, având În vedere că aparţinem de cea mai de jos castă a yazidiţilor, de niciun fel de educaţie formală. În rândurile generaţiilor mai vârstnice, chiar nici nu se dorise să se înveţe cititul şi scrisul. Imnurile religioase se transmiteau mai departe prin tradiţie orală, cu ajutorul conducătorilor noştri religioşi, şeici şi piri. Abia când a introdus Saddam Hussein, în 1970, obligativitatea şcolară, lucrurile s-au schimbat. După aceea s-a construit o şcoală şi în Kocho.

Dar profesorii veneau mereu din afara regiunii ca până

acum. Să fiu eu oare, poate, prima care va reuşi să fie profesoară în propriul sat?

Am alergat acasă mândră ca un păun – şi mă bucuram să le comunic şi părinţilor mei vestea cea mare. „Vara asta va fi minunată”, mi-am zis, dându-mi capul pe spate şi scoţând un chiot de bucurie. Viaţa îmi zâmbea.

În vacanţe, lucrurile decurgeau normal la noi în casă. Eu mă odihneam, dormeam mult şi mă întâlneam apoi cu

—— 24 ——

—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——

prietenele mele Nura şi Evin. Organizam picnicuri pe undeva prin aer liber, frunzăream împreună revistele de modă, ne aranjam una alteia părul şi făceam nişte coafuri complicate şi semeţe, pe care nu le mai desfăceam apoi zile la rând, până când mamele noastre nu ne cereau.

— Farida, desfă-ţi cocul şi pieptănă-ţi părul cum trebuie!