la izvorul de la Kaniya Spi, unde erau spălate ritual.
Jertfa taurului din cea de-a cincea zi era unul dintre punctele culminante: salvele puştilor care îi anunţau asurzitor uciderea îi făceau pe bărbaţi să se grăbească spre sanctuar. Nici tata, nici fraţii mei nu voiau să piardă
spectacolul. Noi, femeile, din contră, nu eram foarte dornice să îl vedem.
— Dacă simt mult timp mirosul sângelui, îmi vine să
vomit, mi se destăinuia mama.
Cel mai mult îmi plăceau serile în Lalish, când se organizau reprezentaţii de dansuri tradiţionale: pe muzica quewelului, cântăreţii sacri, păstrători ai cunoştinţelor religioase, bărbaţii, înveşmântaţi în straie complet albe, înconjurau de şapte ori în mod ritualic, simbolul solar. Ei urmau un fachir care purta o manta de blană, închisă la culoare, şi o pălărie ascuţită, despre care se spunea că
însuşi Melek Taus ar fi purtat una la fel. Ritualul care se repeta seară de seară avea asupra mea un impact misterios şi fascinant deopotrivă.
Deseori mă furişam împreună cu prietenele mele Nura şi Evin, pentru a ne întâlni, la adăpostul întunericului, cu alţi tineri. Fiindcă, fireşte, ne petreceam cu mai mare plăcere timpul cu cei de-o vârstă cu noi decât în mijlocul familiei, în acest fel, cunoşteam şi alţi tineri din alte sate. Adulţii nu priveau asta cu ochi buni, fiindcă se temeau de legături nepermise. Dar în haosul general şi în euforia pelerinajului, nici nu puteau interzice astfel de contacte.
În final, nu era vorba decât despre întâlniri complet nevinovate. Fiindcă toate fetele erau prietenele mele, iar eu am fost crescută strict după codul de onoare al comunităţii noastre: în acest sens, virginitatea miresei joacă un rol deosebit de important. Relaţiile dinaintea căsătoriei nu intrau în discuţie pentru noi în absolut niciun fel. Ne limitam aşadar la a schimba pe furiş priviri cu băieţii de vârsta noastră sau la a ne hârjoni cu ei.
—— 18 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
Capitolul 2
O ULTIMĂ VARĂ FRUMOASĂ
La şcoală, îmi spuneau „calculator de buzunar”. Porecla i-o datoram profesorului meu de matematică, fiindcă eram cea mai inteligentă din clasă la materia lui. De fiecare dată
când domnul Siamand ne dădea o problemă, pe care niciunul dintre colegii mei nu ştia să o rezolve, mi se adresa mie.
Ei, Farida, ce părere ai? mă întreba el. Nu vrei să le arăţi şi celorlalţi cum se rezolvă?
— Bineînţeles, răspundeam eu şi mă îndreptam sigură
pe mine spre tablă.
Cu o bucată de cretă scriam, pas cu pas, rezolvarea. În plus, explicam cum treceam de la o etapă la alta. În spatele meu, îi auzeam pe colegi bombănind. Mai ales băieţii se supărau pentru că ştiam să socotesc mai bine decât ei.
— Ce înseamnă asta? Farida nu este profesoara noastră!
se plângeau ei.
În vocile lor, se simţea însă invidia. Dar domnul Siamand îmi lua apărarea mereu.
— Mai bine concentraţi-vă şi vedeţi cum ajunge Fanda la rezultat, îi îndemna el. Este un dascăl minunat. Ştie mult mai multă matematică chiar decât mine.
De fiecare dată când spunea asta, mă făceam roşie ca focul şi mă bucuram, desigur, de enorma laudă pe care o formula profesorul. Dar, ca să fiu sinceră, nici nu trebuia să mă străduiesc prea mult pentru a fi atât de bună la matematică, îmi plăcea la nebunie această materie: totul este atât de limpede, de structurat, de logic! Că există
oameni care nu pot pricepe această lume frumoasă, ordonată, asta nu o pot înţelege nici până azi. Pentru mine
—— 19 ——
—— Farida Khalaf • Andrea C. Hoffmann ——
e uşoară. Calculele cu puteri, de care ne-am ocupat în primăvara lui 2014, îmi plăceau foarte mult. În vreme ce colegii mei îşi mestecau îndelung creioanele, cu frunţile încruntate şi socoteau în sus şi-n jos, eu intuiam uşor rezultatul. Ei considerau asta o vrăjitorie, dar pentru mine totul era simplu.
Fizica a fost cea de-a doua materie preferată a mea. Şi ea mi se părea uşoară. Însă, din păcate, aveam un profesor, domnul Khalil, care ne explica materia într-un fel extrem de plicticos şi de neînţeles. Atunci când venea în clasă
după orele de matematică, îmi aşezam faţa pe bancă şi îi spuneam Nurei oftând:
— Mă culc puţin acum. Te rog, trezeşte-mă când a terminat.
Ea chicotea şi îşi dădea la o parte părul lung, castaniu, de pe chip. Cu pielea ei deschisă la culoare şi cu nasul în vânt, Nura era neîndoielnic cea mai frumoasă fată din clasa noastră. Dar, spre deosebire de mine, întâmpina greutăţi la ambele materii. Când obosea încercând să-şi rezolve problemele, se uita uneori cu o disperare absolută spre mine.
— Cum reuşeşti? şoptea ea. Ai vreun calculator de buzunar?
— Nu! răspundeam eu. Dacă vii după-amiază la noi, o să-ţi explic.
Învăţatul împreună nu era, fireşte, decât un pretext pentru noi: mă bucuram mereu, ori de câte ori venea Nura la noi în vizită. Şi mamei îi plăcea asta. Fiindcă tata lucra în schimburi – şi era trimis pe o perioadă de zece zile la graniţa cu Siria, noi, femeile, ne simţeam singure şi, uneori, izolate. În afară de asta, în comunitatea noastră era valabilă regula ca un musafir binecuvântează casa în care intră.
Ne retrăgeam aşadar după şcoală cu manualele noastre de matematică pe acoperiş şi ne adânceam în lecţiile pe care le tăcuserăm de dimineaţă. Mă străduiam într-adevăr
—— 20 ——
—— Povestea Faridei. Fata care a invins ISIS ——
mult să-i explic Nurei secretele matematicii şi ale fizicii.
Însă materia nu voia să-i între în cap. Părea că briza uşoară care bătea spre noi dinspre munţii Sinjar îmi lua cu ea cuvintele, înainte ca ele să ajungă la prietena mea.
